Toate femeile din mine...

Cu timpul am înţeles că a fi femeie nu presupune deloc  un singur aspect ci dimpotrivă, în a fi femeie sunt incluse mai multe roluri. M-am aplecat asupra fiecăruia în parte ... nu ştiu dacă e general valabil, dar în ceea ce mă priveşte le-am descoperit treptat: unele roluri veniseră în mine de când m-am născut, altele s-au conturat în directa convieţuire cu replica celuilat...căci, da, nici un rol nu se joacă de unul singur, chiar şi monologul are o replică... a publicului tăcut care ascultă. Prin urmare ştiam de mult timp că îmi cunosc rolul de mamă şi l-am interpretat firesc, fără să am păreri de rău sau ezitări: în orice clipă aveam soluţia de moment în mâneca instinctuală. Chiar şi a scrie ori a preda erau incluse în acest rol care înseamnă a da viaţă, a transmite mai departe.

 Rolul de stăpână a casei l-am cucerit prin timp şi răbdare până când casa însăşi mi-a devenit prietenoasă.

Rolul de prietenă l-am dezvoltat în relaţia dusă prin cei douăzeci şi ceva de ani de prietenie cu o singură fiinţă. Interesant e faptul că prietenia cu nici un bărbat nu a durat atât.

În rolul de soţie am intrat cu mare curaj dar a fost cel mai dificil de învăţat: repetiţiile erau greoaie, decorurile nu se potriveau, spectatorii erau mereu de altă părere despre scenariu, iar regizorul încă nu apăruse. Prin urmare acesta a fost rolul care m-a  uzat destul de mult în timp.

Rolul de amantă, deşi rămas virtual, ca o posibilitate reală este, paradoxal, cel care m-a transformat  cel mai mult. Este rolul care mi-a adus pe cât de multe bucurii pe atât de multe revelaţii despre lume, despre mine, despre viaţă. Este rolul care m-a îndreptat spre repetiţiile altui rol: acela de fiinţă spirituală, de unicat periodic existenţial. Nu glumesc, datorită rolului precedent m-am întrebat  de fapt cine sunt eu; în această postură abia am vrut să ştiu ce vreau cu adevărat de la viaţă, de ce sunt aşa cum sunt în prezent şi cum mă comport în crearea viitorului.

    În consecinţă rolul în care joc actualmente este de redescoperire conştientă, de vindecare  asumată şi de croire a unui tipar voit din inimă. Rolul acesta îmi dezvăluie faptul că a fi femeie este    la fel de frumos ca a fi orice altceva dacă o faci în mod conştient,...şi mai ales liber. 


Dacă ar fi să aleg un singur rol,  acela este de a învăţa să trăiesc iubind.

"I dream of rain
I dream of gardens in the desert sand
I wake in pain
I dream of love as time runs through my hand"

Spre aducere aminte!

Sunt zile în care uit... În acele zile sunt partea suferindă a mea; pentru că nu mă plac atunci, pentru că inima doare şi pentru că simt că nu sunt EU, astăzi am să scriu următoarele gânduri spre aducere aminte:

Mulţumesc şi simt bucurie pentru că sunt vie, pentru că trăiesc pe o planetă frumoasă, pentru că pot zâmbi, visa, gândi, înfăptui,

Pentru că pot îmbrăţişa ori alina,

Pentru că aud zgomotele vieţii şi cântecele naturale,

Pentru că simt cum îmi cresc florile, pentru că trăiesc o legătură extraordinară cu unele animale,

Pentru că simt înlţarea din vârf de munte,

Pentru oamenii inţelepţi din viaţă şi

Pentru că mă bucură orice învăţătură nouă.

Mulţumesc pentru vânturile , ori ploile, zăpezile sau roua ce-mi ating fiinţa alintând-o,

Pentru că pot ierta şi mai ales pentru că pot simţi IUBIREA.

Mulţumesc pentru îngerul care este mereu cu mine şi pentru ghiduşiile lui, pentru clipele de inspiraţie şi pentru cheful tineresc neobosit.

Mulţumesc şi simt bucuria pentru SOARELE care este mereu la locul lui, indiferent dacă noi îl vedem sau nu, şi pentru că astfel face ca toate să existe.

Vântul

Astăzi suflă vântul de primăvară aşa cum mi-l amintesc din fiecare an. Se domoleşte pentru ca să pornească şi mai tare.


Stăteam toţi în jurul mesei când deodată s-a trântit uşa de la bucătărie. Toţi ne-am uitat spre ea şi cineva a zis: „Vântul.” Puştoaica de doi ani şi ceva s-a uitat atent la uşă, a ezitat o clipă şi apoi s-a dat uşurel jos de pe canapea, a intrat pe sub masă şi s-a dus spre uşă.

„Unde te duci, Ioana?”

„ Mă duc la vânt.”

Ne uitam după ea; a deschis uşa, a privit dincolo, apoi a închis uşa la loc „ Nu e nimeni!” a zis şi s-a întors pe acelaşi drum la locul ei de la masă.

Am privit-o şi am simţit cum o căldură blândă îmi cuprinde inima şi am zâmbit cu duioşie către toate vânturile spre care  încă mă duc să le întâmpin.

To all the boys I've loved before

Mi se întâmplă să ascult o melodie sau să văd un peisaj şi să-mi simt sufletul că se lipeşte acolo ca şi cum ar vrea să îmi spună ceva. De multe ori, sunt atentă la senzaţia pe care o încerc şi repet gestul asemeni personajului proustian, până când ştiu ce caut sau renunţ.

În urmă cu câteva zile am auzit întâmplător melodia care mi-a inspirat titlul postului de azi şi s-a produs aceeaşi alipire de acum familiară. Nu ştiam ce voi face ...până azi când m-am gândit să scriu despre ...bărbaţi. Despre bărbaţii pe care i-am întâlnit, plăcut, iubit până acum; aceia care au lăsat ceva în viaţa mea după ce au plecat.

Înţeleg astăzi că fiecare dintre ei a avut un rost, indiferent de ce am simţit sau crezut la momentul respectiv. Fiecare dintre ei este frumos şi minunat, chiar şi cei faţă de care am fost obligată să mă port radical. Fiecare dintre ei a ştiut să şlefuiască o faţetă a personalităţii mele; fiecare m-a îmbogăţit cu ceva.

Bărbaţii din viaţa mea au fost oricum numai lipsiţi de semnificaţie nu: mi-au făcut inima să bată şi sufletul să simtă în rogvaiv; m-au lăsat să trăiesc ce simţeam, m-au lăsat să descopăr ce nu ştiam. Chiar şi rupturile care m-au făcut să cred că voi rămâne sfâşiată au avut rostul lor ; au fost de fapt „winds of change”. Ce ştiu acum în plus este că ele oricum vin dar depinde de noi intensitatea lor- noi suntem cei care le lăsăm să ne spulbere ca o tornadă sau le lăsăm să se stingă de la sine şi să devină adiere de „La revedere”.

„To all the boys I've loved before” le trimit sentimentul meu de recunoştinţă şi mulţumire pentru calea făcută împreună. Mă bucur că au venit şi că am fost o vreme alături, mă bucur că ne ştim.

Am un singur regret : că mi-a luat atâta timp să înţeleg. Dar şi asta face parte din mine şi din noi toţi.

http://www.youtube.com/watch?v=_YoQbKWTNLo

Metamorfoză târzie

În viaţa mea am fost mereu ceva


Îmi cădea privirea pe soare

Şi soare eram

Ascultam muzica vântului, sau a oamenilor

Şi cântec eram

Am urmărit iubirea păsărilor

Şi iubire am fost

Am simţit inima roşie pulsând

Şi inimă uriaşă m-am făcut

Mi-a plăcut viaţa şi viaţă am dăruit

Am râs din suflet

Am iubit din suflet

Am cântat din suflet

Şi totuşi

Îmi doresc neclintirea

Statuilor din insula Paştelui

Verticalitatea lor

În faţa capriciilor oceanului potrivnic.

EU

În diferite împrejurări mi s-a cerut în mod direct să vorbesc despre mine. Deşi sunt o persoană care se confesează cu uşurinţă, reţin sentimentul de neputinţă şi senzaţia de vid mental atunci când trebuie să dau curs unei astfel de cereri. Îmi vin apoi în minte vorbe sau sintagme care mă ilustrează la modul foarte general, la fel cum a fost şi cazul alăturat: sunt un om între oameni, şi sunt în tot atâtea feluri câţi oameni mă cunosc. Unii văd partea din mine care le seamănă, alţii dimpotrivă, cea care este opusul lor; unii mă plac aşa cum sunt, alţii vor să mă schimbe; unii mă iubesc, altora le sunt antipatică; puţini sunt cei care ştiu mai multe despre mine. Impresia generală este că sunt încadrabilă într-un anumit tipar şi lumea grăbită să pună etichete nu caută mai adânc.

Am să vorbesc acum despre EU aşa cum m-am văzut în timp, când subiectul ăsta nu mi se părea banal.

De multă vreme am înţeles că sunt EU , adică un amestec de Efemer şi Universal. Vanitatea vârstei mă făcea să îmi doresc să măresc cât mai mult partea de universal din mine, să obţin glorie. Am aspirat către homo universalis, către Renaştere şi elitele româneşti din perioada interbelică. Mă supăram că m-am născut fată, îmi negam femininul şi căutam tocmai în el lipsa geniului care devenise evidentă. Am citit mult, tot ce îmi pica în mâini, din dorinţa de autodepăşire. În 1989 aveam 21 ani şi sentimentul că pierdusem startul, că altfel ar fi stat lucrurile dacă aş fi avut acces la timpul potrivit la educaţia pe care mi-o dorisem. Tot dorinţa asta m- a făcut să tânjesc mult timp după un bunic (Nu am cunoscut-o decât pe mama mamei); imaginea bunicului care trebuia să fi fost cu barba albă şi obligatoriu foarte înţelept şi blând, m-a urmărit până după încheierea adolescenţei, ca o necesitate a mentorului. Mereu m-au fascinat oamenii inteligenţi şi în special bărbaţii geniali cu care îmi doream să semăn.

Apoi, într-o zi mi-am văzut limitele: şi fizice şi mai ales pe cele intelectuale. Am înţeles că pentru bunul trai ulterior trebuie să le accept şi să îmi caut idealuri realiste. Aceasta mi se pare şi acum dificil. Andrei Pleşu spunea că un om în viaţă trebuie să-şi găsească un „centru, o axă, care să-i organizeze toată mişcarea lui spirituală şi vitală”. Sunt la o vârstă adultă şi tot nu am un centru. Asta îmi dă fiori. Am sentimentul că intru în patologic, că am mai multe „centre” care mă fac să mă risipesc în multe direcţii; rămâne năzuinţa către rutina care duce tot mai aproape de împlinirea idealului identificat. Cu toate astea, ca să îmi păstrez luciditatea, fac uneori un exerciţiu care îmi arată ce contează cu adevărat pentru mine în anumite momente ale vieţii: exersez perspectiva morţii şi văd ce mă doare din ce consider că ar rămâne nerezolvat. În acea direcţie mă concentrez apoi.

Am cunoscut însă rutina care dă nevroze; rutina activităţilor care, făcute împotriva dorinţelor intime duce la o înstrăinare de EU. Nici o parte nu e mulţumită cu adevărat şi amândouă ajung să se revolte. Am trăit, precum în filosofia lui Camus, perioada Omului Absurd. Omul care trăieşte într-un mod şi într-un mediu care nu-l reprezintă, care îl împinge spre limitele suportabilităţii lui şi atunci, când e aproape de capăt trece la etapa superioară, aceea a Omului Revoltat – acesta acţionează ca să îşi schimbe direcţia, ca să îşi găsească matca, sau poate „centrul”.

În ultima vreme am descoperit frumuseţea femininului din mine. De mult timp mă plăceam,de când am devenit mamă, ca pe un prieten drag, dar femininul îmi era încă necunoscut. Mă bucur că sunt FEMEIE. Sunt mulţumită că nu sunt bărbat; mi se pare şi mult mai greu.

Mă întreb acum mai ales cum aş fi putut iubi bărbaţii şi în acelaşi timp femininul pe care îl simt când iubesc, dacă nu aş fi fost femeie? Iubirea, ea, a rămas din gloria Universalului la care visam odată. Am înţeles că iubirea este acea formă de nemurire la care are acces oricine. Prin iubire omul se desăvârşeşte şi întră în transcendent. Prin iubire găseşte răspunsul la toate care îl subjugă.

Iubirea este cel mai frumos dar oferit de Dumnezeu sufletului omenesc şi am învăţat să mă bucur şi să mulţumesc pentru el.