Valsul lunii

În acea seară am descoperit că mie nu știam să-mi vorbesc. Vocea din minte mă dusese mai mereu în stări emoționale extreme, în scenarii închipuite care se dovedeau departe de realitate, în dialoguri interioare ce mă epuizau.  Prin urmare am decis să-mi vorbesc direct, cu voce tare. Cum tocmai revenisem dintr-o plimbare prelungită, picioarele nu voiau să se așeze cuminți, așa că am început să merg și să îmi vorbesc în liniștea casei. Cu această ocazie am reușit să mă observ, să mă ascult și să ma detașez de scenarii preexistente. Prin urmare mergeam prin cele două încăperi, îmi vorbeam și, ca să fie totul firesc, de la un anumit punct încolo am început  să îmi și răspund. Așa că timp de mai bine de o oră mi-am ținut companie în cel mai neașteptat și uimitor mod, timp în care am descoperit că dau sfaturi de bun simț și pot evalua orice situație rezonabil și cu umor, am descoperit cât de amuzantă sunt și că undeva în mine este mereu trează o voce pusă pe șotii. Tot continuând în stilul acesta, mi-am dat seama că îmi sunt simpatică și că nu pot să nu mă plac și până la sfârșit am reușit performanța să ne împrietenim eu și cu mine. Pare bizar dar este esențial să te poți pune de acord într-o relație cu tine, înainte de a fi în acord în orice altă relație. Apoi, după această constatare, am admis că este dificil să îți recunoști și să îți accepți sentimentele și că cel mai dureros este să păstrezi amintiri --rană. Noi oamenii avem acest obicei, adeseori neconștientizat, de a aduna amintiri care dor și care ies la lumină când te aștepți mai puțin, deschizând larg alte plăgi. Una din mine, nu mai știu dacă eu cea înțeleaptă sau eu cea prea terestră, zisese cu câteva zile în urmă că nu mai vrea să trăiască fără iubire. Afirmația strigată atât de răspicat pusese la mare încercare emoțională, mentală, spirituală, fizică, tot angrenajul care mă alcătuiește și care, bulversat, a răspuns haotic  zeci de ore bune. Apoi, în toiul unei discuții prietenești de suflet, cealaltă voce a mea :) a zis: ” Dacă nu îți place viața asta, fă tu una care să îți placă!” și atunci, brusc totul s-a schimbat dinăuntru înspre afară.  Ca să revenim la dialogul plimbat pin casa goală, în care mă însoțeam prin dezvăluiri personale, am căzut de acord că cel mai dificil este să iubești și să admiți această iubire atunci când lucrurile nu stau cum îți doreai. Prima ispită este să renegi iubirea, să crezi că nu ai fost iubit și că nu mai iubești și atunci orice a fost trăit frumos devine înnegrit de imaginea tristeții, a durerii, a furiei, a nedreptății vieții până când orice amintire legată de ea devine dificil de suportat. Atunci am admis că iubirea este eternă și că doare dacă o renegăm, prin urmare am acceptat că iubirea a fost mereu autentică, reală și certă, că ar fi impotriva firii să o resping și că în lipsa ei viața cu adevărat e greu de trăit. Mi-am trecut în revistă amintirile și le-am zâmbit cu drag, am revăzut chipurile în care iubirea m-a trăit și am fost recunoscătoare pentru absolut orice clipă, sentiment, situație. Mi-am pus amintirile în ordine și le-am așezat într-o ramă argintie senină pe suportul inimii ca să mă însoțească  cu bucurie. 

***

Fiecare dintre noi face atât cât vrea din ceea ce  îi e permis în orice situație.

La revedere, Ioana...

Îmi umpleam privirea, auzul, sufletul cu aerul de acolo, din vîrful munţilor... priveam din când în când cerul de sus şi din zare şi ascultam zumzetul uman ce tulbura liniştea locului. Încercam să aud muntele dincolo de acel bruiaj uman ... am vrut atunci să mergem mai departe, pe traseul indicat de dungile verticale in alb şi galben . Am ieşit uşor din atmosfera pestriţă, am trecut dincolo de Sfinx şi a fost ca şi cum am intrat în alt tărâm unde se întindeau porţiuni încă  mari de zăpadă. 

- Ce frumoos, zise Ioana, aici e mereu, Moşul..

_ Ce Moş, Ioana?

- Moş Crăciun: 

- Da, Ioana, sunt zâne şi spiriduşi peste tot aici şi aduc multe daruri oamenilor, dar sunt din acelea care nu se văd. 

A acceptat cu uşurinţă vorbele mele şi am pornit prin noul tărâm.

***

Peste vreo căţiva paşi, un bărbat jovial îmbrăcat în roşu, lângă o tânără femeie neobişnuit de tăcută şi absentă, însufleţea aerul pe o porţiune destul de mare în jurul său: figura luminoasă, barba mică şi albă, fesul de un roşu exotic, făptura toată umpleau un spaţiu dincolo de fizicul pe care îl ocupa. Apăruseră brusc în faţa noastră şi el a întrebat cât este ora. I-am răspuns la fel de brusc fără să mă uit la vreun ceas, apoi am adăstat unii lângă alţii cât să verificăm dacă într-adevăr era cât am spus. Când a avut şi confirmarea ştiinţifică a orei o explozie de bucurie s-a manifestat deoarece crezuse că era mai târziu cu două ore bune. Apoi, deşi am pornit în aceeaşi direcţie, ritmul diferit ne-a despărţit.

***

Ne întorceam deja când, la un anumit loc unde munţii ofereau imaginea divină a întinderilor   i-am zărit pe cei doi părăsind poteca şi mergând până în faţa panoramei, unde s-au aşezat să privească zările nemărginite.

Ioana i-a văzut de departe şi a fugit spre ei. Le-am văzut bucuria reîntâlnirii, le-am auzit vocile vesele ce creşteau pe măsură ce ne apropiam de ei. Încet, încet cuvintele începeau să capete sens

_ Pentru că aşa se întâmplă când se întâlnesc doi oameni... ceva din tine  rămâne în celălalt .. o să înţelegi mai târziu... îţi va explica mama ta... spunea bărbatul în roşu.

Am devenit atentă, m-am apropiat jovial şi am zis:

- Ioana era bucuroasă când v-a revăzut, a zis că merge să vorbească cu Moşul... Moş Crăciun , am adăugat.

I s-a luminat faţa, a zâmbit cu o lumină ce a cuprins toată valea şi a zis, privind-o:

_ Dacă ar şti că am  şi o sanie aşezată mai încolo, nu ar mai pleca. 

I-am cerut permisiunea să fac o poză, am mai schimbat câteva cuvinte de circumstanţă şi ne-am luat rămas bun.

Bărbatul se uită la Ioana şi o întrebă:

- Cum ne luăm rămas bun?

- La revedere, Ioana, a zis ea, uitându-se la el, zâmbindu-i şi făcând un semn cu mâna.

- La revedere, Horia, a răspuns el privind-o amuzat şi toată valea a prins iar a se însenina.

Vine o vreme când spun frumos şi senin "La revedere, Oana cea din toate întâlnirile, cea din galben şi mov, la revedere Oana de pe pământ şi de oriunde ai mai fost prin vis. La revedere şi la bună regăsire în iubire". 

Coama vântului

Şi sunt acele zile când în plin oraş fiind, pe vreun trotuar asfaltat ori printre oamenii grăbiţi, simt deodată vântul ce vine din faţă. Atunci fiinţa mea se opreşte şi îl ascultă cu atenţie. De fiecare dată  vântul are o noutate şi o prospeţime care mă surprind şi mă fac să zâmbesc. 

Cu trecerea timpului am constatat că s-a schimbat şi el: în alte perioade părea să fie provocator, ori furios, uneori încerca să se opună înaintării mele, alteori mă împingea cu putere în faţă până  mă dezechilibra. 

Vântul de acum mă îmbie la îmbrăţişări. Ades apare de nicăieri şi din momentul când îl percep începe să se joace cu zâmbetul meu până mi se schimbă lumina din privire. Apoi,  mai întâi îmi depărtează braţul drept  încetişor de corp, îmi desface palma şi  mă ghidează.

***

Sunt zile când merg pe jos pe străzile oraşului aglomerat având o palmă deschisă lateral. Pe la început, ţineam palma cu degetele desfăcute contra vântului, de la o vreme însă, m-a învăţat cum să îl mângâi : rotesc încetişor palma deschisă ca o aripă în planare, o rotesc până când îi simt coama  şi merg aşa, pe stradă cu picioarele pe asfalt, cu firele de vânt gâdilându-mi podul palmei, cu ochii stele şi inima  zbor. 

***

Sunt zile când străzile oraşului sunt martorele unor  poveşti magice.

When I"m hot...

Mult timp am încetat să fac anumite lucruri pe care mi le doream pentru că celălalt nu corespundea în gesturi, reacţii, manifestări cu ceea ce aşteptam. Primul impuls era să refuz, să mă refuz de fapt, pentru că mai apoi am înţeles că chiar şi ceea ce încetam sau amânam să mai fac avea doar pentru mine acea importanţă şi  îmi refuzam de fapt posibilitatea de a deveni ceva într-un anumit context...de unde şi suferinţa ulterioară.

Mult timp am trăit în exteriorul meu şi cu cât o făceam mai mult, cu atât mai mult mi se reproşa egoismul. 

La un moment dat am ajuns într-un punct critic în care am simţit limita rezistenţei. 

Atunci am ajuns la Prislop, l-am simţit pe Arsenie Boca  pentru prima dată şi am făcut prima călătorie în interiorul meu. Atât cât puteam înţelege atunci, atât cât puteam duce, am primit prima curăţare sufletească veritabilă.

După un alt timp am conştientizat cum trăisem până atunci: cum veneam cu totul, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, cu tot al meu, le ofeream şi primeam  atât cât era celălalt dispus să ofere, când putea şi dorea. Oamenii chiar dacă declară că îşi doresc totul, cel mai ades nu ştiu ce să facă cu acel tot, se sperie chiar, îi copleşeşte şi se retrag pentru că totul e prea mult pentru ei. Şi e firesc până la urmă   Am trăit în acest dezechilibru care mi-a dat peste cap ceea ce am crezut că ştiu din viaţă, până am avut sentimentul că nu mai disting ce e real sau adevărat. Eram în degringoladă, viaţa mea se ducea în acelaşi timp înspre direcţii multiple şi opuse, iar sufletul meu se apropia de renunţare.  Atunci, la Prislop, sufletul meu a primit acel ceva după care tânjise atât şi atunci el a început drumul întoarcerii acasă. Încet, încet mă regăseam, mă reîntregeam şi bucuria vieţii revenea. 

Mi-a trebuit mult timp până am înţeles că cel mai des intenţiile mele şi ceea ce arătam lumii  era diferit. Poate că şi acum se întâmplă lucrul acesta în unele cazuri, dar  reprezintă doar o reflexie pentru aceia care percep această diferenţă. Când am înţeles că până la urmă e de fapt despre ceea ce îmi doresc să fac şi ceea ce fac indiferent de cine sunt ceilalţi implicaţi, când am încetat să motivez nereuşitele invocând neimplicarea celuilalt, când am înţeles că atunci când am chef, am chef şi când nu am, nu am şi asta e tot, atunci dublura-mi s-a şters.. Când am înţeles că poate fi atât de simplu, s-au descâlcit multe situaţii pe care le trăiam. Ca şi cum fire invizibile se înşirau pe ghemele vieţii desfăcând noduri şi netezind drumuri. 

Acum ştiu că totul depinde de ceea ce vreau cu adevărat să fiu în orice situaţie, de ceea ce vreau să reprezint în viaţa celuilalt, ce anume vreau  să devin pentru el... şi fiecare om cu care ne intersectăm ne oferă această şansă, fiecare om cu care ne întîlnim, fiecare relaţie pe care o avem este un dar al Divinităţii, al vieţii şi depinde numai de noi ce vrem să facem: îl acceptăm, îl depozităm, îl refuzăm, îl dăruim altcuiva...Totul începând de la prima bătaie a inimii este un cadou şi totul este despre a primi şi a oferi la rândul nostru, despre a accepta sau a refuza, despre a folosi oportunitatea sau a o respinge. 

Prin urmare:

 When I"m hot ... I"m hot...when I"m not... I"m not...and so is the life. 

"Să priveşti în aceeaşi direcţie..."

Din ceea ce s-a spus despre iubire, cuvintele lui Antoine de Saint Exupery : " Să iubeşti nu înseamnă să vă priviţi unul pe altul, ci să priviţi amândoi în aceeaşi direcţie" mi-au dat cel mai mult de gândit. De-a lungul vremii îmi imaginam cele două fiinţe rând pe rând  privindu-se în ochi sau stând umăr lângă umăr şi privind în faţa lor şi imaginea cu cei doi faţă în faţă mă atrăgea mai tare. Nu pricepeam ce a vrut să spună Exupery... simţeam că trebuie să fie ceva acolo dar nu înţelegeam sensul. 

La un moment dat am ajuns în situaţia de a sta lângă un bărbat, umăr lângă umăr urmărind împreună cu alţi oameni o anume ceremonie.  Timp de mai bine de o oră nu ne-am privit deloc...îmi găsisem un  loc mai ferit şi urmăream desfăşurarea ritualului când am simţit cum se apropie de mine un bărbat şi mi  se aşază alături ..am intuit cine era şi am rămas aşa, împreună fără să ne privim, fără să ne atingem, unul lângă altul, la o palmă distanţă.  La un moment dat totul din jur aproape că a dispărut, nu mai era decât conştiinţa prezenţei noastre atât de puternică în acea realitate.  Nu am spus nici un cuvânt nici unul dintre noi, nu am schiţat absolut nici un gest, nu ne-am privit, nu ne-am atins...Când urma să se încheie ceremonia am simţit cum bărbatul se îndepărtează fără o vorbă; apoi, în aceeaşi zi dar în alt loc şi context, acel bărbat a luat un  microfon şi a rostit în faţa oamenilor care fuseseră mai devreme prezenţi cuvintele lui Exupery. Am ştiut amândoi că se referea la acel timp cât am asistat alături la ceremonie şi ne-am simţit atât de clar prezenţa unul altuia

***

După acea  experienţă am rămas  cu o anume nedumerire: chiar dacă nu ne privisem direct, simţeam că  nu era cu nimic diferită faţă de situaţia când ne-am fi privit, când am fi stat faţă în faţă... nu o făcusem fizic, dar ne privisem cu ochii interiori... La ce anume se referise atunci scriitorul când sugerase că a te privi unul pe altul şi a privi în aceeaşi direcţie e diferit?

***

 Periodic reveneam la acest citat, îi scormoneam sensul şi apoi îl lăsam pe altă dată... până de curând  când am înţeles că de cele mai multe ori oamenii când se întâlnesc sunt avizi să vadă, să evalueze, să cântărească eventualul partener. Îl doresc cât mai conform unor standarde fizice din sinea lor, sociale sau mentale. Oamenii fac ades din îndrăgostire o negociere în care  estimează ce beneficii obţin din acea întâlnire, ce nevoi le vor fi satisfăcute, eventual, dacă sunt altruişti, se gîndesc şi la  cât poate beneficia şi celălalt, cât îi pot oferi ca să fie chit.

***

  Dar dacă  iubirea ar fi de fapt  despre cât de mult putem evolua împreună, alături? Dacă iubirea ar fi despre a săvârşi procesul descoperirii personale, al întregirii, al vindecării şi al completării înainte de a porni alături de omul iubit? de ce nu ar fi iubirea despre certitudinea că suntem perfect rotunzi şi  fără celălalt, că suntem deplini, că am reuşit să transcendem nevoia unuia de celălalt, că putem fi fericiţi la fel de bine de unii singuri ca şi  împreună, iar decizia de a fi alături "la bine şi la greu" ar fi  împlinirea firească a evoluţiei fiecăruia, o alegere liberă şi conştientă. De ce nu ar fi iubirea despre a creşte împreună mai departe, despre a privi către un ideal comun? 

    

Trăim ceea ce ştim

Într-o zi am trăit revelaţia faptului că chiar dacă un obiect există fizic în faţa mea, îl văd doar dacă este sub forma la care mă aştept să fie. Altminteri devine invizibil pentru ochii mei fizici. cu alte cuvinte am înţeles că dacă el nu a fost "văzut" mai întâi în mintea mea, nu a apărut nici mai apoi vederii mele.

M-am gândit apoi dacă nu cumva la fel este şi în cazul altor situaţii : auzul, mirosul şi de ce nu, simţirea, trăirea. Cu auzul s-a demonstrat că fiecare om are o anumită plajă a frecvenţelor pe care urechea sa o percepe; la fel şi în cazul gustului, s-a demonstrat că există oameni care pot percepe gusturi pe care alţi oameni nu le simt. Prin urmare, nu e firesc ca şi emoţiile, sentimentele, trăirile să le simţim doar pe acelea pe care le cunoaştem deja, pe care le-am mai avut până acum? Şi atunci, tocmai de aceea suntem atraşi de oameni care aparent sunt atât de diferiţi de noi, pentru că intuitiv ştim că ei au trăiri pe care noi nu le-am cunoscut încă? Fiind în preajma lor o vreme, unindu-ne prezenţele pentru un timp, armonizându-ne, reuşim ades să avem emoţii noi, să înţelegem altfel anumite secvenţe din viaţă şi mai ales să percepem altfel feluritele sentimente, care primesc şi alte nuanţe. 

***

Vin spre noi, şi mergem la rândul nostru spre oameni diferiţi de cei pe care îi ştiam până la un momnet dat, tocmai pentru ca fiinţa noastră să cunoască şi să trăiască şi alte sentimente, să poată avea apoi şi alte manifestări de viaţă care, în lipsa sentimentului de "acel ceva" nu ar fi existat în scenariul trecerii noastre pe pământ. 

Trăim din ceea ce ştim şi la un moment dat  din ceea ce ştiu şi ceilalţi până când întregul se desăvârşeşte. 

Prima iubire... ultima iubire...

 tot mai mult cred că iubirea este pur şi simplu iar noi avem acces la ea ... de fiecare dată când ne iubim cu cineva ne conectăm la iubire... de fiecare dată când trăim miracolul, fiorul descoperirii minunii pe pământ, când suntem în prezenţa bebeluşilor sau interacţionăm cu îngerul, ne conectăm la iubire. ..  tot atingând iubirea, la un moment dat ne molipsim de ea şi treptat, treptat o lăsăm să ne fiinţeze...poate că, iubire fiind ceilalţi vor începe să numere iubirile lor pentru noi, dar noi  ştim că e doar una care ne trăieşte pe toţi.... şi devenim oameni iubire. 

Valuri

trăieşti o bună parte hrănindu-te din ceea ce primeşti, precum ţărmul aşteaptă uscat mângâierea drăgăstoasă a valului...

mai apoi înţelegi că ţi-ar fi tare greu dacă nu ai mai putea oferi, simţi că  te hrăneşti din a da, şi că lipsa celui ce are nevoie de ceea ce oferi tu ar duce la uscăciune...

trăieşti clipa când percepi cele două ipostaze simultan şi simţi că eşti complet dând şi primind, pentru că te asemeni balansului din valuri ce are nevoie de ambele sensuri pentru a exista...

şi iată şi neclintirea ce apare din mişcare, într-o anumită reflectare zăreşti totul ca existând şi neexistând în acelaşi timp, ca fiind în balans şi fiind neclintit, ca fiind pentru că SUNT


Iată, prieteni, reflexia mea: primiţi, oferiţi, fiţi !

Îngeri şi demoni

Când mergi la început pe munte  apreciezi şi îţi doreşti vremea bună, drumul potrivit, aerul nici prea cald nici prea  rece, eviţi zonele cu neguri şi te agită ameninţarea furtunii ce se anunţă inevitabilă. Muntele rămâne acolo mereu, şi dacă porţi în tine iubirea de el revii. Se întâmplă apoi să prinzi şi o ploaie mai rece, se întâmplă să cadă brusc un nor dens şi negru peste pante şi să nu zăreşti la doi metri în faţa ta, se întâmplă să treci prin porţiuni de drum alunecos, de noroi ori de straturi de frunze ce fac înaintarea aproape imposibilă... Iubirea de munte nu se schimbă... e acolo, la fel de prezentă, doar felul ei se modifică... iubeşti cu noi înţelesuri date de cele prin care ai trecut ca să poţi reveni, iubeşti cu toate traseele reuşite, cu toate înfrângerile, cu toate căderile pe pante, cu toate alunecările şi revenirile, iubeşti cu toate potecile greşite pe care ai pornit din gândul ascuns "oare cum e pe aici?", iubeşti cu deschiderile de luminişuri magice din faţă, cu panoramele ameţitoare, cu extazul unic al înălţimii. 

Mai apoi, când mergi pe munte începi să apreciezi absolut totul şi nimic nu mai e potrivit sau nepotrivit, totul îţi este binevenit... accepţi tot ce trăieşti clipă de clipă, ştii că ai pornit să ajungi undeva, poate cu cineva, poate într-un fel anume , dar de la o anumită expediţie încolo nu simţi decât perfecţiunea momentului aşa cum e şi înţelegi că de fiecare dată când ai avut o dorinţă fierbinte, trăind-o în intesitatea clipei ea s-a şi împlinit în acel moment. De la o anumită drumeţie încolo, nu te mai "doare" împlinirea fizică sau nu a ceva... e atât de împlinit totul în tine şi în jur încât dorinţele în sine  sunt tot mai rare şi înţelegi că e posibil să trăieşti atât de deplin şi fermecător fără a îţi dori ceva anume ci doar prin a simţi ce are trebuinţă drumul pe care eşti. 

La un moment dat al vieţii tale înţelegi  că totul este şi înger şi demon, că totul este şi alb şi negru, că totul este acolo pentru a fi folosit pe calea ta, înţelegi  cât de deplin este ceea ce trăieşti şi atunci accepţi absolut tot cu aceeaşi stare de suflet egală. 

Oricât durează acel moment de revelaţie, merită o viaţă întreagă .

Momente...

Sunt momente când îmi las braţele să-mi dea contur, să mă încercuiască într-o roată nouă, când mă aşez în acel căuş simţind un suflet mai mare ... sunt momente când zbor fără aripi, ori când poposesc lângă un alt suflet şi îi zic: fii fericit, bucură-te, trăieşte, simte frenezia vieţii, simte-i seva şi fiinţa... sunt momente când mă umplu de ceea ce contează cu adevărat în viaţă şi respir în dumnezeire.... sunt momente când o mare pace mă cutreieră şi iubirea însăşi are nuanţe de "dincolo de" şi de adevăr.... sunt momente prin care trec şi sunt momente care trec prin mine...sunt momente cuminţi şi momente nebune când inima mea înfloreşte pe ram, ori cade din nori cu stropi aiuriţi,  ori răsare pe iarbă în zori, ori îmbrăţişează cu licăr în ochi din  iubirea de copil... sunt momente când trec prin trup şi suflet, când aprind o scânteie şi las un zâmbet... sunt momente ce există fără noi şi momente care se nasc la apariţia noastră...

Floarea de măr

Era de-a primăvara iar...era frumos, cald, în aer se simţea o adiere bună ce mângîia obrajii încălziţi de razele aurii. Păşeam încet de-a lungul aleii străjuite de pomi în floare, le zâmbeam şi îmi umpleam sufletul de frumuseţea nuanţelor  din florile  miraculos deschise încă o dată. "Vino!", mi-a şoptit un buchet de la înălţimea umărului meu. M-am apropiat jovial şi mi-am lăsat nările să palpite în toată frumuseţea înflorită. Odată cu prima inspiraţie m-a călătorit un miros ce m-a făcut atentă. Am reluat inspirul şi pe dinaintea ochilor sufleteşti mi s-au perindat imagini de mirosuri în alb şi roz, de zăpadă, de aripă de înger, de mătase orientală moale.  Apoi, pe un alt plan, odată cu al treilea avânt de aer am alunecat prin anotimpurile vieţii lui de pom ce avea să fie mai întâi fruct verde şi măr dulce răcoros dintr-o toamnă arămie sau brumat pe la început de iarnă, ori spargere de sămânţă încolţită într-un pământ negru umed cu miros de răcoare.

Mi-am deschis ochii şi am văzut un tăun care se răsfăţa ceva mai sus în aroma altui buchet. 

 Mi-am pus iar inima în piept şi am continuat să păşesc jumate om-jumate pom în lungul  aleii străjuite de pomii în floarea albului roz încă  april. 

Zânatecă

Ades cobor  scara trăirilor până în adânc de suflet şi de fiecare dată aduc  de acolo ceva preţios,  sub forma unei stări, ori reflecţii, ori imagini. Cum sunt un necuprins  învăţ să cobor  purtând un lămpaş divin de-a dreapta, în caz de rătăcire, sau uitare.

Mă gândesc uneori dacă astfel făcând, nu cumva într-o zi  se va schimba sensul lumilor şi ceea ce e înăuntru nu se va transforma în  ceea ce e afară .... chiar şi aşa, voi contiua drumul şi probabil că  atunci  voi căra din afară spre lumea dinăuntru până când, cele două sensuri vor accepta că una sunt şi îmi vor zice: "Zânatico,  fii!"

Atunci iar mă voi trăi, îmi voi arăta pe sîrmele din cer,  rândunelelor  zborul, liliacului îi voi reda memoria şi butonului de năsturaş de la reverul ierbii îi voi aprinde îmbujorarea din inima îndrăgostită.

 Căci,vorba poetului :

„Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zânatic”

 Nichita Stănescu

Cuvântul dat

Într-o formă sau alta, în viaţa fiecărui om vine un moment în care Dumnezeu însuşi îţi spune: "Urmează-mă!"

În majoritatea cazurilor această chemare este o voce interioară pe care o simţi şi faţă de care ai liberul arbitru, căci aceasta e singura decizie pe care o iei tu cu adevărat: aceea de a hotări de care parte vrei să fii. Şi îţi exprimi acceptul în sinele tău, e un cuvânt intim pe care îl dai cu fiinţa ta şi aşa rămâne.

În alte situaţii Dumnezeu se poate întrupa şi cu voce umană îţi spune: "Vino după  mine şi o să te fac pescar de oameni!". Pur şi simplu, cu un singur cuvânt, fără nici un contract semnat şi studiat atent, fără nici o altă garanţie, fără clauze ori giranţi.  Îţi comunică de la nivelul sinelui său, din esenţa sa şi tu ştii că acel cuvânt e suficient ... Îl urmezi trăind în aceeaşi clipă bucuria cunoaşterii, calvarul despărţirii şi beatitudinea primirii  harului.

În adevăr nu e nevoie de garanţii... adevărul este.

Hai...

Mi-ai spus pur şi simplu: "Hai!" 

Am privit în jur, am căutat o voce, un chip... Apoi, din nou : "Hai!" şi am simţit un imbold. Am întins o mână bîjbâind în invizibil şi am găsit o alta ce mă aştepta. Mi-am strecurat uşurel degetele printre celelalte degete întinse, am pipăit tăcut căldura palmei din neant şi apoi mi-am lăsat cuprinsul din sufletul maîinii mele să se odihnească pe acea chemare.

Aşteptam dar în acelaşi timp simţeam că se clintea ceva, era o legănare uşoară de vast ocean nemişcat ce face să se mişte doar valul care e cel mai aproape. 

"Hai!" mi-ai şoptit din nou şi atunci am simţit cum pornisem deja, cum acceptul meu nici nu exista cu adevărat, cum totul începuse de dinainte ca drumul să existe în sine... înaintam, alunecam...avansam ... apoi am înţeles că în faţă se deschideau uşi, porţi şi treceri secrete pe care nu le ştiusem vreodată...  înaintam alături  până când, deodată m-am trezit în universul din interiorul meu şi  te-am aflat acolo, senin, aşteptându-mă dintotdeauna. 

Este o vreme pentru toate...

Este o vreme pentru a te bucura şi este o vreme pentru a simţi sufletul greu...este o vreme pentru a purta straie albe, strălucitoare, şi este o vreme pentru a te acoperi cu haine cernite...este o vreme pentru a cânta iubirea din tot ce există şi este o vreme pentru a lăsa cântecul inimii să însoţească un suflet iubit pe calea spre dincolo... este o vreme pentru a pune sămânţa şi este o vreme pentru a savura ce a rodit...este o vreme când simţi delicateţea, gingăşia creaţiei şi este o vreme când ţi se strânge inima la prima sfăşiere de suflet a oricărui copil... este o vreme când deţii controlul şi este o vreme când nu poţi nimic... este o vreme pentru toate.

Nici o apă nu se opreşte din drum, chiar dacă ştie că urmează un salt în gol...asta e menirea... a curge cu tot ce vine.

Este o vreme pentru toate... să ne bucurăm de această zi, căci  a fost făcută pentru noi. 

iubirea...

Încă de dinainte de a ne naşte lumii cunoaştem iubirea....Încă de dinainte de a deschide ochii pe Pământ am învăţat să iubim. Felul cum lăsăm  aerul să ne intre uşor în corp, cum îl absorbim până în cele mai intime celule, modul cum îl lăsăm apoi să îşi ia zborul spre lumea din jur este cel mai frumos dar prin care natura ne-a învăţat să iubim. Se întâmplă să înţelegem uneori acest adevăr şi simţim mângâierile catifelate ale valsului inspirării prin noi, sau alinarea şi uşurarea pe care fiinţa noastră le simte când aerul impregnat cu o parte din noi se uneşte cu tot ce există. 

***

Sunt fiinţe care iubesc prin vorbe, fiinţe care iubesc prin  gânduri, fiinţe ce iubesc prin  simţăminte şi sunt şi fiinţe ce iubesc prin respirări.


În spirala acestei vieţi, din când în când respirările noastre se  întâlnesc şi povestesc despre noi...

Copilul...

În fiecare suflet de adult a rămas sufletul de fetiţă sau de băieţel care, în anumite momente se arată cu ochii mari miraţi spre neînţelesul lumii în care a apărut. În fiecare adult există acel omuleţ încrezător care a învăţat că a fi deschis spre lume şi viaţă poate să doară, că a fi sincer este o slăbiciune şi că e mai bine să fii ceea ce vor ceilalţi să vadă.

În fiecare om, apare din când în când privirea de copil care spune cu durere în glas: o să îi spun lui Dumnezeu cum e aici, cum trăiţi voi.

Apoi apare alt văl şi adultul se modelează după visurile care îl traversează...numai că, acolo, în adânc este viu încă sufletul fetiţei sau băieţelului care a fost rănit prima dată şi fără vreo pricină aparentă, îşi deschide uneori privirea în lacrimi.

Să îl onorăm, să îl iubim şi să îl vindecăm pe acel suflet mai mic din noi ...suntem datori cu asta  nouă, vieţii şi copiilor noilor vremuri.

De-a înflorirea

În fiecare an  natura ne învaţă o lecţie frumoasă, aceea a înfloririi. Sufletul nostru o admiră, o presimte, o tânjeşte dar nu se încumetă să o imite. În fiecare an, primăvara ne ia de mână şi ne arată cum să  ne înflorim dar cel mai des rămânem spectatori. Îi presimţim  bucuria, misterul, frumuseţea dar nu ne dăm voie şi rămânem cu mugurii încremeniţi prin anotimpurile ce vin până când o altă primăvară apare, un alt soare zâmbeşte  pe cerul inimii şi ne şopteşte duios: hai, înfloreşte şi tu!

Şi vine o zi, pur şi simplu când timid, stângaci îţi desfaci primul mugur şi bucuria înfloririi lui îţi spune ce e fericirea pură. Îţi e a mirarea, a miracolul, a fantasticul, a imensul necuprins care îţi pătrunde prin petalele deschise. Îţi simţi şi tu parfumul şi capeţi mai multă îndrăzneală şi atunci, delicat, pe rând mugurii tăi se deschid simfonic către soarele din înalt, către viaţa dintotdeauna şi înveţi sentimentul nemuririi.