Urmam drumul ce șerpuia înainte-mi și priveam cu aviditate cerul. Nori gri groși îl acopereau lăsând pe alocuri ferestre de lumină să i se contureze pe întindere. Prin unele din ele țâșneau raze ce țintuiau pământul în anume locuri. Mă gândeam că doar acelea puteau să vadă pe sub nori, după cum doar pe acolo, pământul putea să întâlnească cerul.
***
Ascultam vorbele sale și mi se revela felul cum vede viața, cum trăiește relațiile dintre oameni; ca și cum îmi arăta fereastra prin care înțelege și trăiește și prin care viața i se arată. Mă gândeam la ferestrele prin care privesc eu însămi lumea și viața, prin care mă apropii de cer, de sens, de iubire.
***
Majoritatea vieții stăm în dreptul unei ferestre și ignorăm restul... acționă, simțim, facem lucruri conform cu dreptunghiul prin care vedem ... dreptatea, adevărul nostru, rațiunea însăși ni se așază pe acea fantă... mergem spre oameni sau plecăm de lângă ei cel mai des după razele pe care le percepem: uneori omul de lângă noi se scaldă în aceeași lumină, alteori, unul dintre noi are deasupra un nor gros. Poate că îți va fi mai ușor dacă ai ști că nimeni nu are vreo vină, ci fiecare dintre noi merge după o rază anume, ca o deplasare spre roșul personal. Uneori roșul tău și roșul meu diferă atât de mult încât la un anume soroc nici nu ne mai vedem. Nici tu, nici eu nu îl părăsim pe celălalt, e doar o curgere pe raza intimă, o „deplasare spre roșul personal”, o alunecare în sus.
