joi, 30 august 2018

Poveștile sufletului-7- Un înțeles

Mulți dintre noi suntem însetați de a da vieții noastre un sens, de a găsi Rostul în ceea ce trăim, în ceea ce suntem. Trecem prin etape și prin vârste, învățăm feluri de a fi, verificăm trăiri, practici, sentimente, căutăm soluții. Învățăm să ne transformăm, să ne modelăm, să ne ridicăm atunci când suntem jos. Învățăm să ne acceptăm limitele și creșterea, să ne asumăm faptele și atitudinea, iar apoi cum să ne urmărim cuvintele, sensul lor, promisiunile din ele. 


Uneori pe neașteptate, într-un anumit punct al ființării se conturează o întrebare: Dacă rostul vieții fiecăruia dintre noi este de fapt acela de a FACE, de a acționa pentru sine și pentru ceilalți? Dacă dincolo de ce simt, ce sunt, ce am, ce devin, un rol foarte important, dacă nu chiar cel mai important este ce am făcut în viața mea pentru mine și fiecare om cu care m-am întâlnit? Cum a rămas el după întâlnirea noastră? Rolul meu în întâlnirea noastră a fost unul benefic? prin felul meu de a fi acel om a mai crescut cu o treaptă, cu o simțire, a devenit mai bun cu o rază?

La fel și întrebarea Ce Nu am făcut pentru omul acela ca după întâlnirea noastră rezultatul să fie de asemenea unul benefic? Am reușit să nu îl îngrădesc, să nu îl înjosesc, să nu îl mint, să nu îi creez iluzii deșarte știind că nu voi putea respecta promisiunile, am reușit să nu îi lipesc pe chip  impresia mea despre cum ar trebui el să fie, să nu fiu surd la ce îmi spune?

Iar eu,  mă respect cu adevărat, îmi onorez și prețuiesc darurile, mă iubesc, mă susțin în decizii, mă încurajez?

Poate că rostul fiecăruia constă în răspunsul la întrebarea:


Ce fac eu mie și celorlalți în viața asta?


luni, 27 august 2018

Poveștile sufletului 6- Unii oameni...

Sunt acei oameni pe lume care par a fi făcuți dintr-un aluat diferit. Sunt magnetici fără a fi ostentativi, iubesc frumosul în toate manifestările lui,  iubesc pacea și o caută în tot ce fac și în ce trăiesc. Discuțiile cu ei sunt despre principii și esențe, despre acel ”dincolo de”. Sunt oamenii  lângă care ai un sentiment de liniște, de acasă și bine, aceia care îți fac sufletul să zâmbească de fiecare dată când te gândești la ei. 

Oamenii care  au  menirea ambiguă a amestecului de înfățișări sub care  se arată: sunt purtătorii de înțelepciune, cei ce inspiră  blândețea  și răbdarea, făcătorii de  bunătate și  neimplicare în ce este efemer, aceia care înțeleg manifestarea fizică a invizibilului și nebănuitului și  au puterea de a vindeca folosind vorbele sau atingerea, sau  readucând echilibrul  în timpul traiului lângă ei.

Câteodată, în anumite adieri, dacă îi privești cu atenție și dacă ei vor asta, poți să vezi chipul lor adevărat de lumină, chipul cu care au venit la înfățișarea dintâi și cu care lucrează nevăzut ca veritabili colectori și transformatori de deșeuri nebănuite și adeseori neștiute: ei adună, strâng, separă priviri invidioase, vorbe trădătoare, gesturi lașe, promisiuni deșarte de pe oriunde le întâlnesc și le preschimbă prin făptura  lor în gesturi de afecțiune, priviri calde, gânduri de vindecare, atingeri de inspirație. 

Unii oameni sunt ei înșiși bucăți vii de Rai. 



vineri, 24 august 2018

Poveștile sufletului-5- Te-ai întors, Dragoste!

Prima dată am crezut că este unul singur, rătăcit și zgribulit. Îi priveam conturul nemișcat, curbură întunecată între umbrele copacului, pierdut printre crengi în noaptea ce ploua rece. La vederea sa am simțit că o parte din sufletu-mi trecea ușor să îl învelească într-o mantie protectoare. Dis de dimineață l-am căutat îngrijorată din priviri și cu mare bucurie am văzut că erau doi, două turturele frumoase ce dormiseră strâns îmbrățișate, ocrotindu-se unul pe altul. Priveam cum se desfac din îmbrățișare și apoi cum se depărtează ușor și își fac toaleta. I-am urmărit cu iubire prin anotimpuri, prin ploi, prin zăpezi, i-am hrănit apoi cu boabe  apărându-i feroce de hulpavii porumbei uriași, le-am vorbit, i-am urmărit cu senin și răbdare. La un moment dat au dispărut atrași de alți pomi sau de alte ispite. 

De două zile văd lângă geam o serie neobișnuită de mișcări însoțite de un gângurit ritmic. Privesc mai atent și o văd pe ea împletind cu răbdare un cuib în furca strânsă a două ramuri în timp ce el cară conștiincios rămurele, frunze, materiale felurite. 

Îi privesc cu drag cum lucrează amândoi pentru a-și  clădi cuibul și în mine se face un senin demult așteptat: e vremea așezării trainice, a lucrului împreună, a stabilității în armonie, e vremea de punere în comun, de clădit și de așezat. 


Bine ai revenit, Dragoste! 


Gândul de weekend-261

Vine o vreme când îți dorești să înveți să trăiești deplin fiecare moment prezent fără nici o așteptare sau promisiune de viitor... să trăiești impecabil prezentul. 

joi, 23 august 2018

Poveștile sufletului-4- Întâlnirea sau Lumea din inimă

Sunt perioade când mă așez lângă suflet și îl contemplu... De fiecare dată sufletul pare  că e bucuros și mi se  arată ca un oraș frumos ce-și așteaptă locuitorii.  Mă petrece prin căsuțe și străzi, prin grădini și muzee și îmi arată fiecare om cunoscut vreodată... mă face să văd chipurile lor de bucurie, momentele în care am râs împreună sau momentele de fericire împărtășită, îmi arată zâmbete și îmbrățișări oferite, glume , sărutări ajutor primit și acceptat. 

-Suflete, îl întreb, tu  chiar ești fericit?

- Sunt, îmi spune sufletul; sunt fericit și bogat căci am creat o lume în care mă simt extraordinar.

- Ce lume, suflete?

- Lumea care sunt și care ești, lumea în care trăiește fiecare om pe care l-ai întâlnit în viața ta și care ți-a adus atâtea daruri: darul înțelegerii, al dorinței de frumos, al veseliei, al răbdării, al sfatului bun, al împărtășirii și al confesiunii, darul iubirii și darul extazului, darul puterii de a plânge felurit, darul puterii de a te recunoaște și îmbrățișa, darul puterii de a lăsa în urmă și al acceptării altfelului; darul de a recunoaște greșeala și îndreptarea ei, darul smereniei și al victoriei și multe alte daruri ce nu ar fi fost posibile fără ei, oamenii întâlniți în viața asta. Sunt responsabil de lumea asta, căci este creația mea și de mine depinde soarta sufletelor celor ce trăiesc în ea.

- Suflete, dar unii din acei oameni nu mai trăiesc împreună cu noi...cum poți fi fericit ?

- Vezi tu, în mod paradoxal, lumea asta e doar a celor care vin. Odată ce s-a produs întâlnirea, despărțirea cu adevărat nu e cu putință: toți suntem purtați și îi purtăm în noi pe cei pe care i-am întâlnit vreodată. Și noi și ei, toți trăim în căldura sufletului celuilalt.  De noi depinde ce lume le oferim drept gazdă. Lumea asta va dispărea doar odată cu dispariția noastră, căci este lumea sufletului. 

duminică, 19 august 2018

Poveștile sufletului 3- Ca să mă cunoști

Mi-am  dorit să mă  cunoști, să afli  felul în care sunt, în care simt,  felul în care trăiesc. Sufletul meu te aștepta tânjind să mă întâlnești în cunoaștere, să ființăm în  aceeași bucurie.

” Vreau să te cunosc, mi-ai spus, cum să fac? Există vreun bărbat care poate cunoaște o femeie?”

Ca să mă cunoști  ai nevoie de un dram de atenție pentru  a prinde  raza ce îmi pleacă din priviri  și să o urmezi până ajungi la puls...  apoi ai nevoie de răbdare  și destulă experiență ca să ocolești părerile preconcepute și să pui întrebările menite  să confirme sau nu ceea ce credeai.... mai ales e foarte important  să fi depășit umana iubire de suferință și să îți dorești să treci dincolo de ea și de  barierele convenționalului, să îți dorești să lași deoparte modelul tău de femeie și să mi te așezi în ochi și mai ales în puls. 

Ca să mă cunoști ar trebui să fi devenit cândva trup de stâncă și suflet din miere topită, să te fi arămit în căldura stelei, să fi cunoscut topirea zăpezii ce trece prin pământ până ajunge la celălalt nor, trebuie să fi fost tu însuți strigătul fără sunet ce a zdrențuit într-o zi universul făcând luceferii să se clatine iar.

Ca să mă cunoști ar  trebui să fi devenit cândva spumă de val rostogolit pe un scrâșnet de nisip  măcinat de veac într-o  oglindire de perlă, să fi fost undă subțire  din amestec de har și dorință și uimire și frământări de aluat dospit la foc de viață ... trebuie să fi fost de multe ori scânteie împerecheată cu   fulg de nea pentru ca să naști un prunc, și încă unul...

Ca să mă cunoști trebuie să fi simțit lucirea oțelită a gândului ce mă străbate adeseori punând semințe în brazde pe care colțul inimii le ară perpetuu în destine.

Ca să mă cunoști trebuie să fi cunoscut deja alunecarea în sus și desprinderea din zbor, trebuie să fi stat o vreme în hohot și să te fi învelit cu zăpada simțirii trădării. 



Ca să mă cunoști, trebuie să mi te așezi în puls... o vreme stelară și o vreme pământeană. 



vineri, 17 august 2018

Poveștile sufletului 2- Tăcerea

În seara aceea ne-a spus: Vă propun un exercițiu pentru mâine; să nu vorbiți toată ziua, de la opt dimineața până la opt seara. Foșnituri de îngrijorare au început să crească în aerul din sală, urmate de întrebări timide la început, tot mai precise apoi: ce vom face în oraș? dar la restaurant? dar la hotel? dar noi cei care avem copii? Adică să nu vorbim deloc? La fiecare exista un răspuns pertinent.

Rând pe rând întrebările s-au stins și în aer se simțea ca și cum fiecare se retrăsese în sine ca să se acomodeze cu situația neobișnuită.

***
În acea dimineață m-am trezit cu un sentiment de pace... dimineața însăși avea o anume liniște. Am deschis ochii și mi-am amintit că în acea zi toți aveam să tăcem. Am simțit o ușoară grijă la gândul că nu aș putea păstra tăcerea atâta timp, dar mi-am zis că voi proceda la fel ca în  orice altă situație  dificilă prin care trec în viață: cu pași mici, până dispare. Am coborât senină apoi în livingul comun și am salutat din priviri, zâmbind. Micul dejun a trecut mai ușor decât aș fi crezut și apoi, întreaga zi, pe măsură ce se depăna era precum un fir domol, fără nici un nod. 

***
În miezul acela de tăcere am cunoscut o bucurie pe care o uitasem: sufletul meu înflorea și se bucura. dospind. Trăia o formă de fericire aparte și de aceea, când trecuse puțin de orele douăzeci, a fost poate singurul care și-ar fi dorit încă o zi de tăcere. La feed-back -ul final, au fost voci care își descriau panica nevorbirii, fobia față de tăcere și mă gândeam cât de mult timp a trecut pentru noi oamenii de am uitat bogăția sensurilor unui zâmbet și infinitatea graiurilor din priviri și cât de gol este adeseori conținutul din cuvinte.

***
Atunci, în sunetele  acelei tăceri am simțit cum mă apropii iar  de sâmburele ființării. 


Gândul de week-end-260

Există unii oameni lângă care nu poți fi decât bun. 

vineri, 10 august 2018

Gândul de week-end-259

Ca să te cunosc, ca să știu ce simți, ca să știu ce gândești privesc la  ce spun, simt, gândesc atunci când sunt cu tine. 

vineri, 3 august 2018

Gândul de week-end-258

În unele situații  alegem să fim cu oamenii a căror durere o simțim și în noi, în alte situații îi alegem după  fericirea pe care o împărtășim.