În seara aceea ne-a spus: Vă propun un exercițiu pentru mâine; să nu vorbiți toată ziua, de la opt dimineața până la opt seara. Foșnituri de îngrijorare au început să crească în aerul din sală, urmate de întrebări timide la început, tot mai precise apoi: ce vom face în oraș? dar la restaurant? dar la hotel? dar noi cei care avem copii? Adică să nu vorbim deloc? La fiecare exista un răspuns pertinent.
Rând pe rând întrebările s-au stins și în aer se simțea ca și cum fiecare se retrăsese în sine ca să se acomodeze cu situația neobișnuită.
***
În acea dimineață m-am trezit cu un sentiment de pace... dimineața însăși avea o anume liniște. Am deschis ochii și mi-am amintit că în acea zi toți aveam să tăcem. Am simțit o ușoară grijă la gândul că nu aș putea păstra tăcerea atâta timp, dar mi-am zis că voi proceda la fel ca în orice altă situație dificilă prin care trec în viață: cu pași mici, până dispare. Am coborât senină apoi în livingul comun și am salutat din priviri, zâmbind. Micul dejun a trecut mai ușor decât aș fi crezut și apoi, întreaga zi, pe măsură ce se depăna era precum un fir domol, fără nici un nod.
***
În miezul acela de tăcere am cunoscut o bucurie pe care o uitasem: sufletul meu înflorea și se bucura. dospind. Trăia o formă de fericire aparte și de aceea, când trecuse puțin de orele douăzeci, a fost poate singurul care și-ar fi dorit încă o zi de tăcere. La feed-back -ul final, au fost voci care își descriau panica nevorbirii, fobia față de tăcere și mă gândeam cât de mult timp a trecut pentru noi oamenii de am uitat bogăția sensurilor unui zâmbet și infinitatea graiurilor din priviri și cât de gol este adeseori conținutul din cuvinte.
***
Atunci, în sunetele acelei tăceri am simțit cum mă apropii iar de sâmburele ființării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu