Umbra

M-am văzut deodată şi m-am apropiat mai mult de mine, cu ochi atenţi.

 Mă priveam la rându-mi cum mă apropii şi aşteptam. Aveam încredere şi eram în linişte...Îmi plăcea acea apropiere. 

Am văzut încurajarea din privire şi m-am apropiat tot mai mult. Apoi m-am aşezat uşurel continuînd să mă privesc.

Am văzut cum m-am aşezat în faţa mea şi am privit liniştită acei ochi. 

S-a aşternut liniştea peste mine, între mine şi mine...s-a făcut pace. 

Priveam acei ochi care scormoneau tot mai adânc în sufletul meu şi nu mă puteam desprinde din acea privire. Simţeam că avea să se întâmple ceva magic.

Ştiam că eram pregătită şi mi-am cerut să mă arăt cu toate chipurile, să apară sub privirea mea toate măştile.

Am simţit chemarea şi am lăsat să ies la lumină pe deplin.

Mă uitam la mine şi în timp ce priveam chipul cunoscut au început să apară mai multe umbre ce se reflectau din diferite unghiuri. Mă vedeam fizic unică şi în contururi apăreau multe umbre.

Mă lăsam descifrată şi simţeam cum înfloresc ca un evantai ce se desface încet sub ochii misterioşi ai feminităţii însăşi.

Îmi vedeam umbrele, una câte una, le înţelegeam firea. Am văzut apoi cum fiecare umbră avea un alt chip al ei, fizic.

Mă lăsam desluşită şi îmi plăcea această cercetare. Era o armonie cuceritoare în starea aceea. Pentru prima dată, toate umbrele se aliniaseră în echilibru şi simţeam pacea.

Chipurile fizice mă intrigau, am cerut ajutorul ca să le pot desluşi...O mână invizibilă le-a făcut să se apropie rând pe rând, să crească până când au devenit chipurile pe care le ştiam deja: erau chipurile oamenilor din viaţa mea.

Vedeam nedumerirea şi mirarea cum se succed rând pe rând la vederea fiecărei umbre ce ştiam că are un chip în sine. Aşteptam liniştită să înţeleg.

Şi deodată am înţeles: fiecare tensiune din viaţa mea, fiecare om care îmi aducea necazuri sau tristeţi, fiecare durere, ori criză, fiecare eşec, disperare, inerţie, întârziere ori nereuşită  în relaţiile cu ceilalţi nu sunt decât umbrele mele reflectate de ei.

Îmi urmăream atent chipul şi vedeam cum se face lumină, cum încep să înţeleg mai bine. Mi-am lăsat la vedere apoi fiecare umbră.

Cu surprindere am văzut cum fiecare umbră face un pas în faţă şi se lasă dezvăluită: mi-am recunoscut daimonii şi am înţeles că toată viaţa mea pământeană mă luptasem doar cu ei. Mă luptasem doar cu umbrele mele.

Mi-am recunoscut chipul care înţelege un lucru important, mi-am zâmbit şi am aşteptat să trec cât mai multe umbre în revistă. Mă ştiam că nu voi avea răbdarea să le recunosc pe toate, dar atât cât era încă vie dorinţa de a le recunoaşte, m-am asistat senină la această ceremonie.

Îmi priveam umbrele şi în paralel îi vedeam pe oamenii din viaţa mea; atunci am decis să îmi retrag de la fiecare legăturile care otrăvesc; am decis să îmi retrag nemulţumirile faţă de ei, reproşurile pentru ce putea să fie şi nu a fost, frica de puterea lor asupra mea, lipsa transparenţei din relaţiile noastre, tristeţea de la netimpul trăit separat şi multe altele.

Presimţisem cumva acest moment şi mă priveam cum îmi recăpătam puterile împrăştiate prin lume. Îmi eram dragă, aşa, cum mă decisesem să mă reîntregesc şi aşteptam calm să continui.

Ştiam că fac ce trebuie şi pe măsură ce veneau spre mine umbrele şi chipurile oamenilor din viaţa mea când ceream iertare şi mulţumeam, o nouă aripă creştea.

Vedeam cum îmi recăpătam aripile pe care lăsasem să-mi fie tăiate ca să le dau celorlalţi din dorinţa de a îi ajuta;  fusese o generozitate debilă  pe care o cultivasem  şi care acum se transforma.

Îmi recăpătam aripile şi mă pregăteam de zbor... şi deodată au apărut ochiurile de păun ...am zâmbit a înţelegere şi plenitudine. 

Mi-am vozut zâmbetul şi am ştiut că aşa trebuia să fie calea. Mi-am mulţumit şi mi-am zâmbit din nou. Începeam să mă reîntregesc şi era bine.

Priveam la acele pene de păun apărute de prin vreme şi urmăream fascinată cum se transformă sub ochii mei, cum se albesc "mai vârtos decât zăpada" proaspătă şi deodată în faţa mea a rămas un singur alb diafan, un singur daimon curăţat.

"Fiecare dintre noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci". - Vasile Voiculescu

o altfel de privire-32- Închisorile

Se gândea la oamenii care stătuseră mulţi ani în închisoare.  La trăirile lor, la sentimentul de revoltă, de neputinţă, la apăsarea aproape fizică sau la furia pe care le simţeau, la durerile din corp şi din suflet, la limitele înăbuşitoare, la gândul renunţării la tot.  Se gândea apoi la tăria lor, la credinţă şi la speranţă, la smerenie şi la forţă.

***

Simţise adeseori toate aceste sentimente, chiar şi fobia de a fi închis şi de a nu putea respira aerul curat, de a nu avea spaţiu.

***

S-a gândit o vreme la toate astea şi a înţeles că „închisoarea” este o etapă obligatorie a trecerii prin viaţă. Fiecare dintre noi ne aflăm la un moment dat „ închişi” şi e necesar să stăm o vreme acolo. Unii stau într-o închisoare profesională, alţii în închisoarea locuinţei, alţii sunt închişi într-o căsnicie iar alţii stau în închisoarea propriilor convingeri. Oamenii care trec prin închisoarea  de ziduri şi sârmă ghimpată ne arată cum să ne învingem „închisorile” personale. Toţi cei care au învins au avut o credinţă puternică şi o renunţare de sine care le-a dat putere. Acolo, în închisorile reale s-au petrecut minuni, au venit îngeri ori a coborât Duhul Sfânt pentru că ei au cerut ajutorul celest, pentru că au crezut cu adevărat.

În „Închisorile” noastre principiul e acelaşi: oricât am fi de loviţi, oricât am fi de nedreptăţiţi, oricât am suferi important e să învăţăm să avem o credinţă, să cerem ajutorul divin necontenit şi să avem răbdare. Să înţelegem că mai importantă e pacea şi să încercăm să facem să se oprească la noi tăvălugul  „ dreptăţii” revendicată personal.

În fiecare dintre noi există un deţinut şi un posibil om liber şi învingător.

e dragoste când...

Ce e dragostea?,Te-am întrebat cândva cu nădejde şi dorinţă. Ce e dragostea? îţi repetam continuu în zilele mele ce treceau neştiute. Ce e dragostea? rămăsesem odată murmurând aiurea...

Nu m-ai  ignorat, m-ai auzit şi mi-ai răspuns mereu până când am reuşit să aud, apoi să înţeleg; e dragoste când te uit cum te fabricasem  în mintea mea şi te las să fii exact cine eşti, e dragoste când îţi aud dorinţa pe care nici tu nu o înţelegi şi o respect, e dragoste când îţi ofer umărul meu drept în orice împrejurare, orice ai face; e dragoste când nu te las să mă răneşti şi îţi zâmbesc de câte ori te văd în gândul meu, e dragoste de fiecare dată când las doar gândurile mele bune să mă traverseze şi când ţinându-ţi obrajii în palme îţi spun că eşti liber pe pământ, mai liber ca oricând.

Asta e dragoste de nepământean, Ţi-am zis. Cum pot spune trupului meu toate astea? Poţi, mi-ai zis, e dragoste când trupul tău arde nevoia în iubirea pentru celălalt. Apoi e dragoste când amândoi simţiţi la fel; mult prea des flacăra iubirii e dusă de unul singur.

Te rog, ţi-am spus, nu uita că sunt om, cum e dragostea din OM?

Dragostea din Om e tot ce ţi-am spus şi încă în plus: e dragoste de fiecare dată când, atins de flacăra iubirii  laşi consumat  tot ce posezi inferior, tot ce te trage în jos; laşi să ardă în flăcările acestea egoismul şi fricile. E dragoste când eşti sincer deplin cu tine şi apoi cu celălalt. E dragoste când aduci ofrande iubirii voastre şi îi dărui timpul tău, gânduri bune, înţelegere, răbdare, chiar acceptare a unui drum separat. E dragoste când îl laşi să fie ce e el şi înţelegi că nu e pregătit, sau nu vrea să fie cu tine atunci când nu sunteţi împreună, dar în loc să te superi, trăieşti pe drumul tău mai departe.

E dragoste când laşi respiraţiile voastre să se împletească cu respiraţiile Universului şi iubeşti tot ce trăieşti gândind că undeva, într-un timp viitor, asta îi va face bine şi celuilalt. Ştii că de câte ori te afli în armonie şi linişte, în mod sigur starea asta de graţie va ajunge şi la celălalt.

E dragoste când îţi înfloreşti inima chiar dacă nu sunteţi împreună, sau dacă îl vezi supărat ori fără chef pe celălat îi priveşti lumina ochilor senin şi îi spui că tot ce pare amestecat şi neclar acum se va limpezi cumva. 

E dragoste când îl iei de mână şi mergeţi împreună în faţa Divinităţii şi îi spui: Iată, Tată,  venim la tine ca nişte copii rătăcitori, binecuvintează dragostea noastră.

E dragoste când înţelegi că orice aţi face, sau aţi spune, nu s-ar întâmpla dacă nu ar fi îngăduit şi atunci încerci să afli învăţătura din întâmplare şi nu să îl judeci pe celălalt.

Vreau să învăţ să iubesc, Te-am rugat cândva. Vreau să ştiu şi eu ce e dragostea. Atunci mi-ai trimis  exact relaţia ce a adus trăirile dragostei: era tot ce mi-aş fi putut dori amestecat cu tot ce nu aş fi acceptat şi tocmai combinaţia asta m-a învăţat  altfel decât fusesem învaţată.  Această dragoste a adus ce nu reuşiseră educaţia, experienţele trecute ori oamenii de dinainte. Prin ea am reuşit să învăţ să iubesc ceea ce trăiesc şi mă înconjoară, şi mai ales,  m-am descoperit şi iubit.

Aşa e dragostea: ne purifică şi transformă  pe amândoi şi tot ce trăim. 

Viaţa...

La un moment dat, CINEVA s-a gândit în mod special la noi şi ne-a făcut un cadou personalizat; este poate cel mai intim cadou pe care l-am primit vreodată: ni s-a dat VIAŢA. L-am privit miraţi la început şi nepricepători, apoi furaţi de imagini şi senzaţii l-am abandonat prin vreun colţ prăfuit. Cadoul ăsta este tainic şi are puteri magice: cu cât îl iubeşti şi îl preţuieşti mai mult, cu atât devii tu însuţi mai tânăr şi mai plin de forţă deşi treci prin vârste.

Uneori ne lăsăm prinşi în mrejele iluziilor şi uităm de el; datorii, iubiri solicitante, jocuri sociale, patimi, oboseli plumbuite ne duc departe de cadoul nostru şi astfel permitem  triumful  nefericirilor: să nu mai ştii de viaţa TA, să nu mai vrei să te îngrijeşti de ea, să nu o mai preţuieşti.

Astăzi m-am trezit ducând cu mine umbra unui gând care acum devine clar: vă rog, vă implor întoarceţi-vă la VIAŢA voastră, redescoperiţi-o, iubiţi-o, îngrijiţi-o!

Iată miracolul împlinirii fiecăruia: nimeni nu va crede vreodată că  putem realiza ceva durabil, că suntem capabili de iubire, că putem să ne asumăm ceva serios, atâta timp cât dovedim  că VIAŢA noastră ne  este indiferentă.

Prinţesa verde

***

În viaţă fiind vine vremea cînd e necesar să ne naştem singuri. De data aceasta nu în material ci în spiritual. E mai puţin povestită această naştere dar ea există.

E la fel de dureroasă precum cea fizică şi necesită tot un efort neobişnuit cu deosebirea că acum nu mai ieşim din pântecele matern ci din noi înşine. Gestaţia e posibil să dureze cam tot nouă luni, cel puţin acesta e sentimentul ce-l nutresc.

E un proces care include toate etapele ştiute însă trăite simultan din ambele perspective: a mamei şi a pruncului. Trăieşti în acelaşi timp incertitudinea şi încântarea, neputinţa, abandonul, dorinţa de repaus dar şi dorinţa de a simţi loviturile vieţii din tine, transferul de sine în sine...dorinţele ciudate de câteodată. Chiar şi transformarea fizică, modificarea greutăţii, diminuarea agilităţii, dorinţa de a sta mai mult timp departe de ceilalţi şi de a fi atent la vlăstarul din tine. Ori nevoia de a fi hrănit şi ocrotit, ţinut la loc sigur şi cald pentru a putea creşte, dorinţa de a pluti mereu în starea de iubire iniţială.

***

Toate sunt trăite de tine în tine, până într-o zi când... te naşti. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns lungul drum de contradicţii de până atunci, la sorocul naşterii începi să te dori: te doare TU cel ce îţi deschizi calea spre lumină şi tot Tu cel ce vrei să ieşi dinăuntru. E o durere ce strigă îngerii. Te răscoleşte până în sufletul ce de veacuri a făurit cămaşa ce te-a ţinut până atunci.

***

E o zi senină şi altfel. E linişte de miracol în jur. E ziua de Sfânta Maria Mare. Mă aflu pe o tufă de levănţică şi îmi simt încă trupul chircit. Mă agăţ solid de tulpina înmiresmată, vântul îmi întăreşte trupul şi încet-încet îmi desfac faldurile aripilor.

***

„ Ce zi minunată e azi, îşi spuse ea. Îmi place să stau în grădină, să privesc cerul, să simt soarele. Azi e sărbătoare şi e ca şi cum s-a făcut linişte în cer.”

Îşi conduse privirea peste cer, peste pomi şi flori, se opri pe tufa de levănţică: era ceva neobişnuit acolo. Se apropie să privească mai bine şi ochii îi sclipiră de emoţie: o creatură elegantă, delicată, de un verde ireal stătea dreaptă şi frumoasă pe verticala unui fir.

Puţin mai departe, o formă asemănătoare, ceva mai mică, albă, se bălăngănea pustie în vânt.

Liniştea...

În interacţiunea noastră cu oamenii ades ni se pune la încercare încrederea însoţită de linişte interioară. Toţi trecem în viaţă prin momentul spaimei provocată de dispariţia celuilalt, oricare ar fi el: părinte, prieten, iubit, copil, relaţie. Îmi amintesc dimineţile în care mă trezeam îngrozită după ce visasem că mama murise şi descopeream că nu e în casă ( plecase la cumpărături în timp ce dormeam) şi spaima cumplită cu care trăiam zecile de minute până apărea. Mai apoi neliniştile cu care mi-am punctat relaţiile de prietenie şi mai târziu de iubire: era şi teamă şi frământare şi mare tensiune interioară. Mă speria dispariţia, ruptura, sfârşitul a ce îmi plăcea. Mamă fiind am trăit panica generată de febrele bebeluşilor, de nopţile cu posibile sufocări, de accidentele petrecute sub ochii mei, de posibile imaginare despărţiri. Iubind matur am întâlnit iar neliniştea, durerea, pustiul din posibile rupturi, maladii, accidente, dispariţii. Lipsa temporară a celuilalt inducea automat ideea unei separări însoţită de frica respectivă.

***

Trecem astfel prin porţi felurite până descoperim o altfel de trăire; atunci o pace adâncă pătrunde în fiinţă, căutăm să repetăm cât mai des existenţa ei, iar la un moment anume ne trezim că vieţuim mereu în noua simţire: faţă de copiii noştri, faţă de prietenii noştri, faţă de marile noastre iubiri ne cuprinde LINIŞTEA. Trăim relaţii în care avem sentimentul că indiferent ce ar putea aduce viaţa, între noi şi cel cu care relaţionăm nu putem să mai simţim neliniştea rupturii: nici chiar părăsirea, ori dispariţia fizică nu pot schimba nimic din această linişte interioară. Sunt relaţii şi momente în care îndumnezeim!

Parisul în nouă zile

Prima zi...

Sunt în avion. Aştept decolarea. Simt nerăbdare şi curiozitate; deasupra norilor este amintirea cea mai dragă ochilor mei. Iubesc cum se vede soarele de acolo şi mult cerul. Avionul tremură uşor, porneşte ezitant, apoi tot mai repede, se înalţă , se înclină, planează, iar urcă. Viteza creşte, reperele trec iute pe diagonala hubloului, în jur sunt doar norii care zboară şi ei. Urcăm încă o vreme, apoi mă uit iar prin hublou şi îl văd: cerul e imens, un bleu frumos amestecat cu pete de lumină se întinde peste tot. Aud informaţiile comandantului: suntem la 11.000 m altitudine şi zburăm cu peste 700 km/oră. Paradoxal privirile îmi trimit doar imaginea întinderii de-o culoare ireală şi sentimentul neclintirii. La o anume înălţime, ideea vitezei dispare, oricare ar fi repeziciunea deplasării. Ai putea crede că acea mişcare rapidă creează nemişcarea. Ai putea fi tentat să crezi că ascensiunea şi viteza în combinaţia potrivită aduc nemurire.

Ziua a doua...

Ziua de Florii pentru credincioşii catolici; e soare în Paris. Până la prânz a fost chiar frig, apoi s-a încălzit binişor. E plăcut să te plimbi pe străzi, să laşi liniştea locurilor să te înconjoare, să simţi parfumul vremurilor. La Madeleine s-a încheiat slujba însă pe trepte mai sunt trei oameni care împart buchete cu rămurele de Florii. Intru pentru prima dată în biserica Madeleine şi simt ca şi cum am păşit dincolo de un prag invizibil. Îmi place mult atmosfera; înaintez cu pioşenie. În bisericile catolice sunt mici locuri de rugăciune care îţi însoţesc drumul până la altarul principal. Păşesc încet pe lângă fiecare, privesc cu atenţie sfinţii cărora le sunt închinate, trec mai departe. Ultimul, cel mai aproape de altarul principal mă face să mă opresc. Rămân privind chipul. Îl contemplu; mă atrage spre el. Urc scările, îl privesc, cu gesturi mecanice urmez un ritual a cărei semnificaţie nu o cunosc încă. E o emoţie nouă.

Ziua a treia...

Sunt prima dată în Disneyland. Copilul din interior simte freamătul şi urmăreşte lacom aranjamentele prilejuite de aniversarea celor 20 ani de existenţă a complexului. E culoare şi fast. Sunt uimită că o asemenea aglomerare de podoabe păstrează limitele bunului gust. Parcurg scene din poveşti cu privirea curioasă a copilului ce mai sunt. E aproape de ora închiderii, aşteptăm cam de o oră într-o coadă care se încolăceşte după un traseu ce meandrează printr-un decor de vest sălbatic. Am sentimentul că stau în picioare de o veşnicie, nu mai am forţa să zâmbesc, nu mă gândesc să caut vreo evadare, iar oboseala, aşteptarea şi înghesuiala mă fac să trec în starea de alt eu tăcut, absent. Finalmente urc în trenuleţ. Supraveghetorul îmi atrage atenţia să scot ochelarii. Mă mir, deoarece nu avem vreo legătură de siguranţă specială în afara unei bare puse în faţa celor două locuri pe care stau. Pornim. Trenuleţul mă surprinde chiar de la primii metri parcurşi: se mişcă iute, se înclină, se apleacă, urcă repede şi cade în picaj, intră în întuneric total, ne răsuceşte cum vrea, iese din adânc, intră sub o arcadă ce pare că îmi va turti creştetul, traversează o peşteră cu decoruri de acţiune western, şerpuieşte pe traseul care atacă unghiuri antigravitaţionale. Surpriza e atât de mare încât tot timpul râd în hohote şi îmi curg lacrimile. Se pare că efortul aşteptării aduce evenimente pe măsură.

Ziua a patra...

Începem lucrul la Cite. Sunt ateliere, expoziţii, vizionări. Aflu că oamenii sunt diferiţi...Da, în privinţa gustului, nu toţi oamenii percep un gust cu aceeaşi acuitate. Din punctul ăsta de vedere sunt trei categorii de oameni care coexistă pe Pământ: unii nu simt aproape deloc gustul amar, alţii îl percep ca nefiind foarte deranjant , iar al treilea grup sunt cei care reacţionează brusc, găsindu-l de nesuportat. Intuiam că fac parte din ultima categorie şi experimentul de la acest atelier vine să-mi confirme. Şi la fel ca în viaţă, odată ce ne-a dat hap-ul, animatorul ne impune un timp în care să îl ţinem în gură în ciuda disconfortului. Deşi e neplăcut, accept că este o formă de autoeducare.

Ziua a cincea...

În cinematograful sferic din Geode avem de vizionat filmul despre telescopul Hubble. Ştiu doar câteva din imaginile cunoscute surprinse de Hubble; aştept să văd filmul cu nerăbdare. Prima surpriză apare: filmul este proiectat pe 180grade din sfera cinematografului. Impresia este copleşitoare. Văd filmul misiunii de recuperare a telescopului care era în pericol să fie pierdut în spaţiu. Imaginile arată scene din viaţa obişnuită a celor şapte membrii ai ultimei misiuni pe Hubble. Reţin ce spune unul dintre ei despre acceptarea riscului de a-şi pierde viaţa în această misiune. Nimic nu se face la întâmplare, totul este repetat şi verificat. Totul este reluat încă o dată şi totuşi, neprevăzutul există. Acolo sus, în spaţiu, la 600 km altitudine, în combinezonul incomod, cei doi astronauţi fac mişcări precise ca la o operaţie pe creier. Trebuie să schimbe o cameră de luat vederi mai veche şi un computer care nu mai funcţionează. Lucrează cu calm, cu precizie. Un şurub este înţepenit. Soarele apune. Va răsări mai târziu, şi va apune iar. Lucrează 7 ore continuu. „ Nu mă gândesc la şurubul care a fost, nici la cel care va veni. Tot ce fac este să mă gândesc doar la şurubul pe care îl desfac.” Superbă lecţie de profesionalism în misiunea Atlantis pe Hubble.

Vin apoi imaginile captate de telescopul spaţial. Văd Pământul, sistemul solar, calea lactee, galaxia, miile de galaxii! Imaginea infinitului de galaxii este asemănătoare imaginii aglomerării celulelor. „Ce este sus e asemănător cu ce este jos.”

Ziua a şasea...

Azi avem în programul de dimineaţă ateliere în Palais de la Decouverte. Nu ştiu ce vom vedea pentru că programul s-a schimbat în ultimul moment. Aflu că ne aşteaptă prezentarea vieţii furnicilor. Lângă furnicarul artificial prevăzut cu o cameră mobilă de luat vederi ce transmite imaginile pe un ecran alăturat, aflu despre felul cum se recunosc furnicile, despre organizarea lor, despre modul cum se hrănesc, cum comunică,ce mesaje îşi transmit, despre zborul nupţial în urma căruia furnica mascul moare iar furnica femelă devine prinţesă. Pe măsură ce ascult mă gândesc că am în faţa ochilor dovada vie a faptului că într-o comunitate e posibil să trăieşti şi să îl laşi şi pe celălalt să trăiască fără să îl deranjezi, ba dimpotrivă fiecare contribuie la binele general. Un lucru nu ştiu sigur: dacă în viaţa furnicilor există sentimente – în rest e perfect.

Ziua a şaptea...

Descopăr străzi noi, un mod inedit de a ajunge la cumpărături cu vaporaşul, vorbesc cu oameni noi, aflu obiceiuri aparte. Saint Germain e însorit şi viu. Terasele de pe trotuar sunt pline, porumbeii ne însoţesc oriunde. Ajungem la Notre- Dame. Intrăm. Îmi amintesc de faptul că e vinerea mare, ascult slujba care este diferită de ce ştiu. Sunt voci ca de îngeri care cântă din sfânta Evanghelie. Monitoare transmit in interior imagini ale slujbei. Alunec printre ele, ajung în faţă, mă opresc şi las muzica să mă cuprindă. Timpul se opreşte, ascult, în minte apar imagini. E real...e ireal...Simt căldura din suflet şi din lacrimile de pe obraz. Vocile cântă răstignirea...

Ziua a opta...

Zi aniversară... ciocolată,telefoane, urări, cadouri, rasfăţ, gânduri, soare, frig, la Grande Arche de la Defense, flori în metrou, vin roşu de Bordeaux, filosofie, „Ani de aşteptare”, somn.

Ziua a noua...

Beauvais n’a pas changé... aeroportul ne aşteaptă în acelaşi decor înnorat. E rece şi plouă. Înăuntru e animaţie, locuri plăcute îmbie la o cafea şi un muffin. Savurez gustarea, ritmez timpul cu gesturi, gânduri , cuvinte ... Vine ora prezentării bagajelor, trec de primul check, primesc biletul, trec de al doilea post, mă las scanată, trec de poartă şi aştept să urc în avion. Feţele celorlaţi sunt impasibile, aşteptarea arată neclintită pe chipurile lor. Deodată, o voce plângând strigă: „Vreau să te ascuuult, vreau să fiu băiat cuminteee, vrea să te ascuuult!” Privesc chipul băieţelului care plânge spre mama lui. Părinţii nu îl bagă în seamă, nu îi vorbesc, iar el, un puşti de vreo trei – patru ani continuă să plângă: „Vreau să fiu băiat cuminteeee!” Îl ascult, vreau să îi spun că este băiat bun şi cuminte, vreau să îi spun că este iubit şi că este o minune, vreau să îi spun că este deja perfect. Îl privesc şi văd o fiinţă frumoasă.

"And I say to myself : WHAT  A WONDERFUL WORLD!"

Marea din noi

Parcă în nici o altă situaţie nu se manifestă atât de limpede marea dinăuntru ca atunci când suntem în preajma mării adevărate.

Adeseori îi auzim sunetul ori îi urmărim cu privirea nesfârşita culoare până când gândul şi ochii ni se agaţă de orizont. Uneori o admirăm în imaginile făcute de alţii: fotografii, tablouri ori vederi, alteori o evocăm prin poveşti auzite ori citite. Toate acestea nu fac decât să prindă un crâmpei din natura sa adevărată. Chiar şi atunci când suntem la ţărm, deşi ne mângâie gleznele, ori ne pătrunde sărat amărui în nări nu putem spune că o simţim cu adevărat.

Atâta timp cât există o umbră de pământ, oricât de mică, privirea se va întoarce repetat spre ea şi va duce instantaneu şi atenţia noastră acolo. Inconştient aproape vom privi iar şi iar acel pământ, vom căuta viaţa din exterior, vegetaţia ori civilizaţia şi siguranţa sa iluzorie. Şi vom ignora complet întinderea albastru verzuie din jurul acelui pământ.

***

Încercăm sentimente diferite în preajma mării: ne uimeşte forţa ei, ne încântă frumuseţea nuanţelor franjurate în spuma albă, ne prinde privirea şi inima în miile de sclipiri aurii prin care zămbeşte soarelui, ne impune respect ori induce teamă prin forţa dezlănţuită.

Marea se priveşte, se admiră, se iubeşte, se ia drept martor, se contemplă, se simte, se evocă, se vizitează, se ţine la distanţă, se uită, se celebrează.

***
Există un moment însă când marea se dezvăluie. Atunci eşti doar tu cu ea. Indiferent unde se află corpul tău fizic (pe un vapor, ori scufundat în apă) nu mai există nimeni şi nimic în jur în acele clipe pentru tine şi simţi marea din interior. Ea a fost dintotdeauna acolo însă niciodată nu ţi s-a arătat atât de limpede şi nu ţi-a vorbit atât de clar. Abia atunci înţelegi că oricum ni se arată, marea este fundamental liniştită, starea ei naturală este de linişte, de calm şi senin. Valurile, spuma, sclipirile, hulele nu sunt decât modul ei de a se lăsa în voie, de a se abandona. Marea te învaţă cum să nu mai opui rezistenţă la tot ce vine spre tine şi simţi cum în orice ipostază este pururi vie şi îţi arată cât poţi fii şi tu de viu lăsând să existe tot ce te atinge. Marea te invaţă cum să nu încordezi muşchii a respingere, ci mai degrabă cum să devii suplu. Marea îţi spune cum poţi şterge şi curăţa, cum poţi purifica. Marea îţi arată bogăţia interioară, viaţa de acolo, nebănuită adeseori. În mare, când celulele tale se amestecă printre ale ei, îi simţi generozitatea şi înţelepciunea.

***

După aceea, marea dinăuntrul tău începe să crească şi devine una cu marea pe care ai cunoscut-o în afară: fundamental liniştită, calmă şi senină în adânc.

din grădina vieţii 3

Petrecând zile şi luni săpând, plivind, tăind, ajustând, udând, începe să privească altfel lucrurile. Vede cum din acelaşi pământ, vor ieşi absolut întotdeauna două tipuri de plante: florile sau pomii pe care el le-a plantat dar şi buruienile. Cu toate că înainte de a planta curăţase cu atenţie locul, apoi îl afânase, il greblase cu grijă, de fiecare dată în jurul noilor plante vor exista şi buruienile. A observat apoi  că şi ele s-au schimbat în timp: unele au dispărut singure, altele prin acţiunile sale constante, altele însă apar indiferent ce ar  face. A înţeles că şi ele se bucură de acelaşi soare, de aceeaşi apă din care se hrănesc şi florile. Uneori, paradoxal, frumuseţea florilor se arată doar dacă se concentrează  pe eliminarea  buruienilor. Acum ştie că ele nu vor dispărea niciodată şi că orice acţiune pe cale chimică ar duce şi la dispariţia florilor dar şi la otrăvirea pământului. Ca urmare s-a obişnuit să fie atent la apariţia buruienilor: dacă acţionează regulat îi este şi lui mai uşor iar grădina e mereu proaspătă.

***

În viaţa unui grădinar apar perioade mai lungi sau mai scurte în care e nevoit să stea departe de grădina lui. Nu omite niciodată să îi anunţe lucrul acesta înainte de a pleca şi mereu  se asigură că pe durata lipsei lui cineva o să continue ritualul udării. Indiferent de anotimp ori de lungimea perioadei cât a lipsit, revedrea a fost de fiecare dată peste aşteptări: indiferent când ajungea înapoi, ziua ori noaptea, se ducea să o vadă şi de fiecare dată i se umplea sufletul de încântare: o găsea mereu zâmbind şi i se părea mai frumoasă decât o păstra în amintirea de când plecase. Momentul acesta a fost mereu o taină a lor.

***

 În preajma ei a învăţat limbajul faptelor. Este un limbaj direct şi cu impact puternic. Grădina nu spune vorbe niciodată însă de la ea a aflat câte nu ar fi crezut. Grădina acţionează, se transformă, este. Deşi nu vorbeşte este foarte animată şi are un fel aparte de a comunica prin sentimente. Cel mai recent l-a surprins când  în două ghivece diferite au apărut  brusc plante ce muriseră cu multe luni în urmă. Îşi amintea de plantele care mor pe timpul iernii şi ale căror ghivece le duce afară, într-un loc anume. De multe ori lasă pământul aşa până când îi găseşte vreun folos. La fel s-a întâmplat şi acum: plantele muriseră, trecuseră câteva luni, şi a hotărât să schimbe dafinul într-un ghiveci mai mare. A mai fost nevoie să completeze cu pământ şi a golit  aproape  toate ghivecele vechi. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut cum, după o vreme,  la tulpina dafinului au început să apară lăstari violeţi dintr-o plantă de mult uitată.  Aproape simultan, într-un alt ghiveci nefolosit  a apărut o împletire  de frunzuliţe mici şi vesele. Cu sufletul plin de emoţie a urmărit întoarcerea la viaţă acolo unde nu mai credea că se poate întâmpla. Ştia  că numai ceea ce este sănătos poate rezista timpului indiferent de condiţii şi iată că avea acum dovada dublă în faţa ochilor.

***

Nu de puţine ori îi simte o uşoară dojană. Privind-o, vede că nu este la fel de îngrijită în toate cotloanele şi recunoaşte părţi care sunt neglijate şi în el.

Alteori îi arată unde greşeşte constant: privind la trandafiri timp îndelungat a observat cum la prima înflorire sunt boboci puţini, iar florile sunt mari, mari şi de o frumuseţe anume. Pe măsură ce continuă să înflorească şi au tot mai mulţi boboci, florile devin mai mici iar culorile şi parfumul sunt mai estompate. Se vede pe sine apoi  cum începe o treabă şi cum se aglomerează treptat în multe altele. Un licăr amuzat i se aprinde în privire şi îi mulţumeşte trandafirului pentru oglindire.

din grădina vieţii 2 ...

Pe măsură ce trece vremea, pe măsură ce victoriile sau eşecurile se succed în activitatea lui, grădinarul învaţă să cunoască plantele: astfel acum ştie că există plante anuale, bianuale ori perene. Cunoscând acest lucru dinainte înlătură tristeţea cauzată de dispariţia inexplicabilă altădată a unei plante din grădina sa: prin natura ei, nu avea cum să dureze mai mult decât putea. Un grădinar ştie să amenajeze locuri din grădina lui unde cultivă plante perene, dar şi parcele unde plantele vor rămâne o vreme.

 

***

De multe ori a admirat florile din alte grădini şi şi-a dorit ca ele să crească identic şi la el. În dorinţa lui de a cunoaşte mai mult despre viaţa plantelor a găsit cataloage de prezentare a plantelor frumos colorate care i-au oprit răsuflarea. Petrecea ore îndelungi răsfoind imaginile superbe, visând la felul cum s-ar fi potrivit cu florile lui, la locul lor lângă el. A înţeles după o perioadă că toate acele imagini erau doar iluzii; oricât de reale ar fi părut, ele se risipeau odată ce întorcea pagina şi chiar dacă stăteau în mintea lui o vreme nu trăiau lângă el: nu le simţise mirosul niciodată, palmele lui nu trecuseră peste luciul frunzelor lor, nu le simţise niciodată puful, ţepii ori catifelarea. Nu le văzuse crescând, nu le vedea tranformându-se. Erau frumoase, erau puternic colorate, însă erau... imagini identice în fiecare zi. Nu trăiau, nu se schimbau în nici un fel. De atunci a învăţat să investească energie în florile pe care le cunoaştea direct şi care făceau parte din grădina lui.

***

În timpul petrecut între plante, grădinarul a început să ia aminte la faptul că nu este el singurul care acţionează, care influenţează bunul mers al fenomenelor. A observat că are aliaţi dar şi inamici în demersurile lui. A obesrvat cum porţiuni de pământ sunt mai afânate şi acolo plantele sunt mai vesele, şi a început să fie recunoscător râmelor. A văzut cum albinele, fluturii ori vântul aduc din alte locuri plante ce nu mai crescuseră niciodată în grădina lui. Şi mulţumea pentru diversitate albinelor, fluturilor ori vântului.

La început se mâhnea tare mult când vedea plantele distruse de melci, de grindină, de vreo pisică străină, de căţelul casei, de neatenţie, de rădaşte, ori ploi acide. Se obişnuise ca lucrurile să se întâmple întocmai cum credea el şi orice modificare survenită pe parcurs îi producea stări de tristeţe şi revoltă; evenimentele din exterior reuşeau să îl surprindă şi să îl domine. Obişnuia să se încăpăţâneze în a dori o anume plantă şi de fiecare dată când eşua în plantarea ei cumpăra alta şi alta şi alta. În timp a învăţat să recunoască faptul că în relaţia lui directă cu grădina interveneau mai mulţi factori şi că divinitatea are întotdeauna cel mai important cuvânt de spus. A învăţat să consacre fiecare activitate a sa celebrării divinităţii şi să accepte cu seninătate orice schimbare în bine sau în rău. De altfel a trebuit să recunoască faptul că nici un efort al său nu a fost în zadar: mereu a avut ceva de învăţat. Şi fiecare învăţătură nouă a adus alt chip grădinii sale.

***

Cel mai mirat a rămas în ziua în care a descoperit că grădina îl cunoaşte dincolo de aparent. Observase de ceva vreme că grădina produce singură plantele ei independent de ceea ce semănase el vreodată şi remarcase că în unele perioade acestea erau mai abundente sau dimpotrivă. Cum plantele făceau parte din cele folosite în terapie a început să caute informaţii despre afecţiunile în care erau indicate. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că în acele perioade în care erau mai abundente în grădină, în corpul lui se manifestau afecţiuni ce puteau fi remediate folosind acel gen de plante. A învăţat atunci lecţia generozităţii şi a momentului oportun.

din grădina vieţii...

De câte ori am ocazia stau în grădină fie să lucrez printre plante, fie mă aşez pe o băncuţă şi iau aminte la viaţa naturii. Sunt 16 ani de când am cunoscut această grădină şi pot spune cu tărie că există o relaţie vie între noi dat fiind că fiecare contribuie cu ceva la fiinţarea acestei relaţii. Eu am grijă să îi ofer la timp ce are nevoie pentru a exista iar ea mă copleşeşte de fiecare dată cu răsplata. Adeseori îmi oferă idei pentru perioadele de lipsă de creativitate, sfaturi pentru probleme interpersonale, leacuri reale pentru probleme fizice, răspunsuri la întrebări persistente. Ce îmi place la această relaţie a noastră este faptul că lucrurile se defăşoară de pe poziţii egale, de acceptare reciprocă şi înţelegere. O să vi se pară ciudat, însă grădina este la fel de vie şi plină de personalitate ca orice fiinţă. De multe ori mă amuză cum ştie să îmi tempereze dorinţele prea năvalnice, cum ştie să-mi arate oglinzi felurite, mai frumoase ori mai puţin plăcute, cum are înţelepciunea de a mă face să înţeleg, să accept, să visez. Cel mai mult îmi place felul cum ne modelăm reciproc. Şi ea, şi eu aveam un anume chip în momentul când ne-am cunoscut; şi ea şi eu ne-am schimbat de atunci şi individual dar şi împreună. Este adevărat că două fiinţe într-o convieţuire îndelungată ajung să împrumute reciproc unele caracteristici care devin comune, prin urmare, în fiecare dintre noi se găseşte ceva împrumutat de la celălalt. Fiecare dintre noi devine la un moment dat un grădinar.

***

Un grădinar cunoaşte la început dorinţa de a planta. E o dorinţă anume: un amestec de neastâmpăr, iubire, răbdare, cunoaştere. Orice sămânţă creşte mai întăi în el însuşi: în timp ce cu palmele bătătoreşte pământul afânat deasupra locaşului unde a aşezat bobul, în sufletul său există deja imaginea plantei în toată splendoarea ei, în triumful ei existenţial. Apoi ştie că ceea ce urmează ţine de rutină: va uda periodic, va observa şi va remedia unde va fi cazul. Grădinarul a învăţat că după ce a plantat sămânţa, trebuie să aştepte ca natura să lucreze- el ştie că prea multă atenţie este la fel de periculoasă şi dăunătoare ca abandonul total. De aceea va urma un ritm al interacţiunii: în anumite perioade el va uda locul plantării, va trimite din căldura sufletului său imaginii plantei care este acum sub pământ şi care deşi nu e vizibilă fizic, cu ochii sufletului său o vede cum creşte, şi apoi o va lăsa singură să devină ea. Fiecare sămânţă are o durată diferită de germinaţie; grădinarul nu anticipează, el îşi continuă ritualul. Ştie că dacă e o sămânţă bună, mai devreme sau mai târziu o să iasă la suprafaţă. Momentul acesta este de fiecare dată unic în emoţie şi bucurie: fiecare sămânţă care a reuşit să iasă de sub pământ i-a adus un sentiment puternic de uimire, recunoştinţă şi creaţie. De fiecare dată în acest moment, sufletul său s-a cutremurat de încântare în faţa miracolului vieţii.

(va urma)

Văluri...

Una din primele amintiri vii este aceea în care, copil fiind, de vreo trei-patru ani, stăteam aplecată la nivelul unei flori şi o priveam cu mare atenţie. Mă gândeam cum se făcuse de eu eram EU şi nu acea floare şi cum ar fi fost dacă aş fi fost în locul ei? Înţelegeam apoi că lumea cum o ştiam avea imaginea percepută numai dinspre mine. Când a mai trecut timpul am avut sentimentul puternic al separării date de conturul fizic care mă izola de restul lumii. Mă vedeam singură închisă în corpul pe care îl primisem. Imaginea asta contrazicea dorinţa de fuziune în iubire pe care o simţeam.

Apoi, de-a lungul vremii, urmărind aproape obsedant imaginea ideală ce era gravată în mine din vremuri neştiute, am trăit ades o realitate care nu exista de fapt şi care, deşi în mintea mea fiind, era mai puternică decât ceea ce era fizic în jurul meu. E uşor straniu să trăieşti într-o realitate fabricată de mintea ta.

                                                                               ***

De curând mi-a revenit gândul din copilărie: dacă aş fi fost în alt corp, cum aş fi văzut lumea? Oare oamenii, când par a fi împotriva a ceea ce spunem noi, când au alte conduite, alte reacţii, când sunt supăraţi pe noi sau ne contrazic nu îşi afirmă de fapt modul de a vedea realitatea din perspectiva lor? Cine ne garantează că există un singur real? Mă miră desfăşurarea de forţe şi de energie pentru susţinerea unei perspective individuale asupra a ceea ce vedem toţi la un moment dat.

Văluri...

E interesant cum rezultatul unor astfel de confruntări schimbă destine;  săptămâna aceasta am avut sentimentul că cerul m-a trecut în clasa de recapitulare finală: majoritatea laturilor vieţii mele în care am avut tensiuni până acum s-au îngrămădit în aceste ultime zile. Au apărut din nou punctele de vedere diferite, susţinute cu mare pasiune sau încăpăţânare de diferitele persoane cu care am interacţionat. Au reapărut voalurile cu care se acoperă realitatea când ţi se pune la încercare credinţa; amânările, piedicile, constrângerile, imagini false. Mă bucur că au fost toate aceste încercări deoarece mi-au dat prilejul să îmi reafirm credinţa faţă de mine însămi. Şi pentru prima dată am avut sentimentul frumos că sunt deasupra grijilor, oricât de multe au fost ele şi de orice fel, că de fapt tot ce trăim nu reprezintă decât nişte lecţii predate care din când în când sunt verificate.

Aleg să trăiesc aceste vremuri, care pentru mulţi par apocaliptice, cu curiozitatea învăţăcelului fascinat de cunoaştere; aleg să trăiesc vălul ce prezintă realitatea care îmi arată că poţi progresa, că poţi deveni ce vrei. Aleg să îmi brodez ţesătura realităţii mele cu lecţii din care să învăţ să iubesc şi să nu mă plictisesc de a înţelege. Aleg să mă cunosc şi să las din năframa cu care mă vedeţi acoperită, o dâră luminoasă în real care să rămână chiar şi când nu mă vedeţi.

Aleg înţelepciunea, răbdarea, voioşia, zâmbetul, iubirea, căldura, cunoaşterea ca laitmotive ale ţesăturii mele.

Aleg să fiu EU.

Glissando de toamnă

Toamna şi apusul de soare au avut mult timp asupra mea o fascinaţie aparte. Mă atrăgeau şi mă întristau. Nu-mi puteam dezlipi privirea din ce aveau să îmi arate şi mă lăsam absorbită în culorile lor până se ştergea realitatea din jur. De fiecare dată această contemplare lăsa în urmă o tristeţe nedefinită.

Într-o zi însă toamna mi-a arătat ce e iubirea: era soarele acela care dă o altfel de lumină vieţii coapte, era liniştea senină în oraş iar eu mergeam singură pe străzi. Treptat am simţit bucuria ce mă invada cu fiecare pas făcut prin toamnă, cu fiecare imagine arămie ce îmi agăţa privirea şi ... am iubit şi eu. Poate părea ciudat dar atunci, la aproape 21 ani am simţit cum e să te iubească un anotimp. Şi i-am răspuns. În acea zi toamna m-a iubit mult , iar eu am rămas cu sentimentul acela multă vreme în suflet.

Într-o altă toamnă, peste mai bine de zece ani, tot la început de octombrie mergeam iar singură pe străzi şi simţeam frica nebună în faţa implacabilului: tocmai ieşisem din cabinetul unui doctor care îmi spusese sec că mama urma să moară, la câteva luni după ce se stinsese tata. Era acelaşi soare frumos, aceleaşi culori ma mângâiau însă ignoram tot ce era în afara minţii mele care căuta nebună soluţii. Doar pe retină ziua aceea era frumoasă, poate chiar mai frumoasă decât multe alte zile când mă simţisem fericită.

Ca remediu împotriva distrugerii am ales viaţa ...atunci , în acea toamnă am rămas însărcinată şi apoi, după nouă luni primul copil îmi mângîia inima.Tot toamna, peste şase ani, am conceput al doilea copil.

Toamna trecută, în mod ciudat nu mi-a lăsat nici o imagine însorită din afară. Interior am trecut prin purgatoriu. Poate suna ca o figură de stil, însă a fost atât de rău încât am înţeles că trăiam greşit faţă de fiinţa mea. Că mă lăsasem prinsă în vârtej şi nu mai recunoşteam din mine ce mă definea. Şi am decis să mă schimb. Toamna trecută a fost puntea dintre toamna de la 21 ani şi vara indiană perpetuă.

Toamna asta e abia la început, însă e clar altfel... are alt colorit. E un octombrie verde... îmi arată constant frumuseţea vieţii coapte, a liniştii vremii care toarce înţelept, a căldurii iubirii împărtăşite, a veseliei fără vârstă. Toamna asta e îmbelşugată în daruri dragi pentru că ştiu cine sunt, pentru că ştiu să întrerup iureşul nebun, pentru că ştiu că suntem ceea ce facem în mod repetat, pentru că ştiu că inimile, ele se întâlnesc oriunde, pentru că ştiu cum e să fii senin în mijlocul furtunii.

Orice toamnă poate fi un început!

http://www.youtube.com/watch?v=8jV-fnarDho&feature=related

Jurăminte de credinţă

Nu am fost niciodată în America, dar din filme am văzut că acolo se obişuieşte ca în timpul ceremoniei căsătoriei cei doi să îşi facă jurăminte de credinţă pentru o perioadă îndelungată. Că vor fi fiind ele respectate şi cât timp anume asta nu se mai spune în filme, de obicei scena respectivă apare la finalul poveştii.

De fapt unde vreau să ajung: probabil că sunteţi deja obişnuiţi cu stilul acestor posturi şi aţi înţeles de ceva timp că sunt convinsă de faptul că în momentul în care ne regăsim pe noi înşine, ne echilibrăm în interiorul nostru, armonizarea se va simţi şi în afara noastră oriunde vom fi.

Poate părea extra fantezist, dar iată ce mi-a trecut prin minte: dacă ar fi vreodată să mă aflu în postura de a-mi face jurăminte de credinţă, oare ce mi-aş promite?

Mă atrage atât de mult gândul încât îi voi da curs .

Pentru cei dornici să cunoască decorurile să ne imaginăm că scena are loc undeva la altitudine: plămânii respiră aerul răcoros, picioarele desculţe simt iarba aspră, trupul se scaldă în energia înălţimii, iar ochii râd la verde şi albastru din înalt.

Norii lasă semne pe cer şi desene pe pantele de jos, vântul adie ducând cu el mirosul de iarbă, afine, flori sălbatice, zbor de fluturi, dâre de avioane prea departe şi neclintiri de aripi de pasăre ce a învăţat nemişcarea în zbor.

Personajele sunt câte vrea fiecare după cum se simte cu personalitate mai numeroasă sau nu. În cazul de faţă vor fi două, căci de mult cunosc ambivalenţa din mine. Eu cea efemeră şi eu cea universală, Eu cea feminină şi eu cea masculină, Eu cea mereu în căutare şi eu cea care ştie deja. Şi acum, replicile:

„EU, fiică a Divinităţii îmi promit mie să nu mai permit să trăiesc momente de viaţă în care nu mă plac. Îmi promit să îmi rămân credincioasă mie în orice împrejurare. Îmi promit să îmi îndemn sufletul să zâmbească mereu şi să îmi veghez mintea să nu mai lase gândurile rele şi judecăţile de valoare să o invadeze.

Îmi promit să nu uit niciodată că Iubirea e Calea şi că Bucuria e starea naturală a firii. Promit să-mi tratez lacrimile aşa cum privesc boabele de rouă dimineaţa şi stările de tristeţe să le mângâi aşa cum îngrijesc rănile copiilor mei.

Iar eu, fiica Pământului îmi promit mie să trăiesc frumos potrivit clasei sociale, poporului şi religiei în care am apărut! Promit să caut să-mi îngrijesc sufletul, trupul şi spiritul în egală măsură şi să povestesc oricărui suflet pe care îl întâlnesc despre bucuria de a trăi şi frumuseţea vieţii!”

 

iubirea de sine

Mă iubesc atunci când îmi las fiinţa să trăiască liniştea.
Mă iubesc atunci când îmi zâmbesc şi când mă las să-mi cunosc trăirile.
Mă iubesc atunci când sunt bună cu ceilalţi şi cu mine.
Mă iubesc atunci când râd cu poftă, când dansez, când trăiesc bucurii.
Mă iubesc atunci când iubesc pe Cineva.
Mă iubesc atunci când mă trezesc şi zâmbesc zilei care începe ori, înainte să adorm, celei ce a trecut.
Mă iubesc atunci când sufletul meu se înfioară când primeşte sentimentele calde de la ceilalţi.
Mă iubesc atunci când înţeleg că nimeni nu are nici o vină pentru ce mi se întâmplă mai puţin bun şi că de fiecare dată puteam alege să fie altfel.
Mă iubesc şi mă înduioşez pentru dorinţele mele încă în aşteptare.
Mă iubesc pentru licărul din ochi atunci când mai descopăr o minune a vieţii şi pentru că mă bucur să trăiesc.
Mă iubesc pentru că îmi iubesc fetele.
Mă iubesc când mă descopăr şi mai frumoasă decât altădată şi când înţeleg că pot iubi mai puternic cu trecerea timpului.
Mă iubesc când găsesc alte nuanţe în vechile idei şi când simt adierea vântului.
Mă iubesc cel mai mult când ştiu că îmi sunt prietenul cel mai apropiat.
Mă înţeleg pentru toate trăirile şi gândurile şi mă iubesc pentru că le înţeleg.
Mă iubesc pentru că ştiu să mă îndrăgostesc de iluzii, pentru că trăiesc visurile ca şi cum ar fi aievea, că realitatea nu mă întristează, că văd frumuseţea din orice om.
Mă iubesc pentru că am regăsit bucuria în ceea ce fac şi sentimentul creaţiei.
Mă iubesc pentru că nu mă mai întristează amurgul , nici luna mai , nici toamna, nici melodiile triste şi pentru că nu mă mai simt singură.
Mă iubesc atunci când înţeleg că dacă un om minte, înşeală, trişează, răneşte e pentru că încă nu ştie să se iubească şi este nesigur pe el.
Mă iubesc de câte ori văd reflecţia acestei iubiri în tot ce trăiesc.
Mă iubesc pentru că am înţeles că exteriorul se modifică perpetuu şi că certitudinea siguranţei, liniştii, bucuriei nu vine decât din mine.
Mă iubesc pentru că am dorit să fiu eu însămi schimbarea de care aveam nevoie în jur.
Mă iubesc mai ales atunci când nu mă mai iau aşa de tare în serios.

Zorba din noi

Eram în maxi taxi în una din zilele începutului de an cu ger cumplit. Maşina era mai mare şi nu se încălzea cum mi-aş fi dorit. A pornit motorul, muzica s-a oprit brusc şi s-a auzit o voce bărbătească: „Ce faci? Eşti bine?Măi chiar aşa să îţi ia toţi banii...”; am înţeles că şoferul vorbea la mobil, nu îmi dădeam seama de ce trebuia să se audă şi în boxe, dar cum nu aveam altă opţiune ascultai conversaţia...”Şi câţi bani erau? 2000 roni ? E o sumă...Şi te-a adormit şi a dispărut cu portofelul? Aaaa. Nu te-a adormit. Vorbeaţi....şi a zis că se duce să-ţi ia o cafea...şi n-a mai venit...şi te-a încuiat pe dinafară...Şi cum te-ai descurcat? Aha! Eu am crezut că te-a adormit după...Înţeleg... Dar ştii ceva? Dacă ţi-a făcut şi masaj să nu-ţi pară rau, merită!!!”

                                                                    

                                                                            ***

În ziua în care era zăpada de un strat impresionant şi a început să plouă peste zăpadă, am fost nevoită să ies de dimineaţă cu maşina: bineînţeles că parbrizul era îngheţat, că ştergătoarele nu reuşeau să îndepărteze stropii ce curgeau ca în ploile de vară, normal că semafoarele nu funcţionau şi că în centrul oraşului un autobuz, un troleu şi un camion stăteau în şir indian fix în calea maşinilor din sensul de unde veneam şi eu. Ok îmi zic, se vor da la o parte şi o să trec. Merg mai deprte, e nevoie să parchez, găsesc cu greu un loc şi mă amestec în zloata de afară. Constat că umbrela şi pachetele cu care mă încarc progresiv la cumpărături sunt incompatibile, că ploaia devenită lapoviţă intră perfid pe lângă gât şi că cizmele capitulaseră demult aşa încât tălpile mele se simţeau ca în piscină. Începeam să simt tristeţea şi răcoarea zilei cenuşii când deodată văd cum exact în faţa mea, venea spre mine un ţigan între două vârste, singur, ţinând semeţ o umbrelă şi având pe faţă un zâmbet lăţit imens. De obicei ţiganii pe care îi văd sunt morocănoşi, mereu supăraţi pentru ceva ancestral, înjură şi sunt respingători. Ei, ţiganul ăsta era singur şi fericit, ba chiar aproape râdea. Brusc m-a pufnit râsul, am închis umbrela, mi-am eliberat mâinile şi am pornit cu bucurie copilărească prin zloată până la maşină. Vorba prietenei mele „Ţi-a luminat ţiganul ziua!”

***

De curând am intrat într-o intîmplare specifică personajului Bridget Johnes din cartea şi filmul ce îi poartă titlul. Era o situaţie cel puţin stânjenitoare dar cu un ajutor de nădejde minimizez zic eu consecinţele. Şi cum stăteam aşa şi mă gândeam, la un moment dat îmi amintesc scenele cu Bridget : mai întâi cea în care ajunge la o petrecere unde toată lumea era îmbrăcată sobru şi din cauza unei neînţelegeri numai ea era în costum de iepuraş playboy, şi apoi cea în care plină de intenţii bune transmite reportajul de la sediul pompierilor şi îşi dă drumul pe bară în jos exact atunci când camera se fixează pe dosul ei şi se transmite în direct în toată ţara. Şi încep să râd cu poftă.

***

Se întămplă să nu fim mereu pe fază, se întâmplă să „ne-o furăm”, se întâmplă să fim chiar noi personajul ridicul însă atunci când faptul e deja consumat, se trezeşte în suflet un Zorba gata să îţi desfacă braţele râzând, şi în timp ce dansează să îţi zică : „ Hei, Şefule, ai văzut vreodată o prăbuşire mai straşnică?” ...şi poate că dacă îl laşi pe Zorba să apară vei vedea că e un dans împărtăşit şi de altcineva.

http://www.youtube.com/watch?v=2AzpHvLWFUM&feature=related

We were born to shine...

Întotdeauna am recunoscut faptul că mi se întâmplă să port o discuţie cu cineva şi abia  după o perioadă de timp de la încheierea conversaţiei să ştiu ce cuvinte ar fi fost potrivite. Probabil că este o caracteristică omenească, nu ştiu daca are o denumire în patologie dar putem să o denumim replay-ită, deoarece fragmente de replici se perindă într-un replay sonor mintal până când deţin conturul clar.

Spun asta pentru că aseară, am asistat la una din aceste conversaţii care mi-au lăsat o replică urmă în minte: „ce iubeşti tu cel mai mult pe lume?” a întrebat cineva pe unul dintre participanţii la discuţie. Întrebarea nu mi adresase direct însă am încercat un răspuns mintal. Ce m-a surprins a fost sentimentul de incertitudine: da, NU ŞTIU ce iubesc cel mai mult pe lume. Aş vrea să am certitudinea acelora care ştiu şi cred fără urmă de îndoială, numai că nu mi se pare omeneşte posibil. Însuşi Dalai Lama spunea că se teme nu de moarte ci de momentul trecerii dincolo, că nu va  reuşi să aplice întocmai tot ce a învăţat. Adică şi în cazul lui există incertitudini? Uf, e un sentiment de uşurare : chiar suntem toţi la fel.

Revenind la întrebarea de aseară m-am gândit la toate răspunsurile pe care le-aş putea da. Ştiu clar ce iubesc: iubesc în primul rând viaţa cu multele ei înfăţişări: munţii, plantele, cerul, stelele, căldura oamenilor, zâmbetul , luminiţele din pupile, trupul bebeluşului lipit de al tău, caii liberi, ochii unui cîine prieten, întrebările mute din privirile iubitului, ulciorul cu vin negru de la „hanul vechi de pe coclauri”. Iubesc apoi când pot să văd, când după ce am privit mereu la ceva, încă o privire în plus mă face să văd altfel : iubesc nespus această dezvăluire nebănuită în ceea ce credeam tocit de familiaritate şi cunoaştere. Iubesc cu uimire copilărească sentimentele împărtăşite, cele care se multiplică şi rezonează şi în alte suflete şi care se întorc jucăuşe şi aparent enigmatice.

Cel mai mult chiar nu ştiu ce iubesc pe lume: am înţeles că oricât de mult am iubi pe cineva, fiinţa noastră poate supravieţui pierderii aceluia. Am înţeles că ne putem obişnui cu orice până când nu se mai poate.

„Ce iubeşti tu cel mai mult pe lume? „- m-am întrebat iar astăzi şi ochii mi-au căzut pe o icoană agăţată frumos pe perete. Am deschis braţele laaarg uitându-mă în ochii lui Iisus din pictură, le-am lăsat aşa deschise şi am simţit cum inima îmi creşte, cum se umple de multă iubire şi atunci am înţeles cum ne-a îmbraţişat de pe cruce pe noi toţi. Ce iubesc eu cel mai mult pe lume? Nu ştiu.

Cred că doar Iisus a ştiut.

http://www.youtube.com/watch?v=Dnkdz6K5SFE

La lumiere jaillira...

Lumina...mă surprinde de ceva zile o stare pe care o trăiesc... e ca şi cum priveşti soarele cu ochii goi şi apoi când îţi întorci privirea spre ce e în jur, o vreme vezi doar strălucire până când treptat, treptat apar contururi şi apoi detalii. Acesta e fenomenul fizic pe care îl trăiesc dar gândul mă poartă apoi spre jocul real-ireal pe care mi-l sugerează.

La fel intrăm şi în viaţă sau în iubire sau în căsnicie: mai întâi e o lumină puternică, orbitoare, fascinantă; orbita aproape că suferă dar nu se poate dezlipi de această lumină care topeşte totul. Şi privim lumina cu sete, fuzionăm cu ea, ne lăsăm vrajiţi de puritatea ei. Mai apoi, de durerea privitului la incandescent căutăm umbre pe care să se aşeze retina, care să o fure în odihnă şi atunci ne forţăm să identificăm sau ochii noştri zăresc cu adevărat contururi. E o vreme în care coexistă cele două imagini: lumina şi umbra sunt simultane, iar ochiul se mişcă între cele două cu nedumerire oarecum sfîşiat între curiozitatea descoperirii formei abia întrezărite şi dorul după incandescenţa ce moare uşor.

Şi apoi, fără să ştii exact când anume, se întâmplă: lumina s-a retras uşor şi au rămas obiectele, conturate acum de umbra ce devine lumină la rândul ei. Acum e momentul când se face diferenţa : acum apar recţiile diferite şi în funcţie de ele se conturează un alt parcurs.

În mod cert obiectele care se văd acum clar au o formă, o substanţă, o aparenţă. Observarea lor atentă scoate la iveală detalii care pot stârni repulsia: ceea ce vedem nu este strălucitor, poate are pete, sau suprafaţa este scorojită pe alocuri, poate praful stă neclintit pe margini de oglindă, poate au fost şi insecte care au stricat formele impecabile de la început.

Ce facem atunci? Putem să strigăm că am fost înşelaţi, că ni s-a prezentat puritatea luminii mai întâi ca să fim minţiţi cu neruşinare după aceea.

Putem de asemenea să ne amuzăm pe seama noastră şi să zicem : aha, ce efecte vizuale putem produce, mai ceva ca la 3D.

Ar mai fi o variantă: să înţelegem că e firesc să nu vedem de la început, că ceea ce a rămas după exerciţiul adaptării retinei poate avea farmecul său şi lumina pătrunde şi aici. Că am intrat singuri în acea încăpere, că ne-am dorit şi că orice alt loc am fi ales am fi parcurs acelaşi proces. Singura deosebire ar fi fost în privinţa conţinutului: dacă ceea ce descoperim ne poate afecta personal ( nu putem respira aerul, sau mucegaiul existent ne afectează fizic, ori orice altceva ne dăunează, atunci nu ne obligă nimeni să continuăm să rămânem.

Ceea ce contează este că ştim că lumina pură există şi am văzut cum umbrele dispar în prezenţa ei dar e important să reţinem şi că trăim printre obiecte, care sunt aşa cum sunt şi nu au nici o vină că noi le-am atribuit o strălucire falsă. Noi insine avem luciri incandescente in ochii celorlalti.

Copilărie, dulce iluzie a vieţii

Adulţi fiind, privim cu îngăduinţă la copiii noştri cum descoperă lumea. Îi urmărim cum traversează etapa cunoaşterii prin gust: dacă s-ar putea, copiii noştri ar gusta şi un cântec sau un dans, la vârsta mică totul trece prin papilele gustative. Îi supraveghem şi le luăm din cale tot ce e periculos. Ei ştiu doar atât cât îi învaţă simţul gustului. Noi ştim mai mult şi îi urmărim cu îngăduinţă şi înţelegere.

Cum e o etapă trecătoare ne pregătim pentru perioada când vor pun mâna pe orice, vor trece la cunoaşterea lumii prin pipăit : gheaţă, foc, curent electric, acizi trebuie testaţi cu epiderma iar noi, cei ce cunoaştem deja avem grijă să nu pice în capcana dezastrului.

Aşteptăm să crească şi să ajungă la vârsta când vor învăţa să identifice pericolul din privire: imaginea va fi asociată cu un sentiment, un avertisment, o păţanie sau o informaţie transmisă de altcineva.

Şi ajung adulţi. Ajungem Adulţi. Credem că ne-am detaşat de copilărie, spunem că ne-am maturizat şi îi privim pe cei ce nu sunt asemeni nouă cu duioşie, cu condescendenţă uneori. Nu recunoaştem dar acum trăim tot o perioadă a copilăriei: ascunse, sau refulate, sau reinventate, sau retrăite. Oricum continuate. La nivel de cunoaştere, ea nu mai trece în mod unic prin gust, tactil sau văz, ci prin simţire sau trăire. De fiecare dată trecem la o altă etapă atunci când ŞTIM.

 Ca adulţi, vine o vreme când înţelegem că deşi nu mai punem orice în gură, deşi nu mai punem mâna pe orice, deşi putem distinge pericolul din priviri tot mai facem aceleaşi greşeli, tot mai suferim, tot o mai păţim. E nevoie SĂ ÎNŢELEGEM , SĂ ŞTIM.

Şi Înţelegem,şi ştim,trăim viaţa din alte perspective şi credem încă o dată că ne-am desprins de copilărie, că suntem şi mai maturi, că ne-am apropiat de substanţa vieţii, de ADEVĂR că am devenit înţelepţi. Şi atunci când suntem mai departe în cunoaştere decât am fost vreodată aflăm că în copilăria timpurie, atunci când nu cunoşteam lumea nici măcar prin gust, ŞTIAM deja şi că toată viaţa am „evoluat”  ca să putem cunoaşte ce ştiam atunci.