Parisul în nouă zile

Prima zi...

Sunt în avion. Aştept decolarea. Simt nerăbdare şi curiozitate; deasupra norilor este amintirea cea mai dragă ochilor mei. Iubesc cum se vede soarele de acolo şi mult cerul. Avionul tremură uşor, porneşte ezitant, apoi tot mai repede, se înalţă , se înclină, planează, iar urcă. Viteza creşte, reperele trec iute pe diagonala hubloului, în jur sunt doar norii care zboară şi ei. Urcăm încă o vreme, apoi mă uit iar prin hublou şi îl văd: cerul e imens, un bleu frumos amestecat cu pete de lumină se întinde peste tot. Aud informaţiile comandantului: suntem la 11.000 m altitudine şi zburăm cu peste 700 km/oră. Paradoxal privirile îmi trimit doar imaginea întinderii de-o culoare ireală şi sentimentul neclintirii. La o anume înălţime, ideea vitezei dispare, oricare ar fi repeziciunea deplasării. Ai putea crede că acea mişcare rapidă creează nemişcarea. Ai putea fi tentat să crezi că ascensiunea şi viteza în combinaţia potrivită aduc nemurire.

Ziua a doua...

Ziua de Florii pentru credincioşii catolici; e soare în Paris. Până la prânz a fost chiar frig, apoi s-a încălzit binişor. E plăcut să te plimbi pe străzi, să laşi liniştea locurilor să te înconjoare, să simţi parfumul vremurilor. La Madeleine s-a încheiat slujba însă pe trepte mai sunt trei oameni care împart buchete cu rămurele de Florii. Intru pentru prima dată în biserica Madeleine şi simt ca şi cum am păşit dincolo de un prag invizibil. Îmi place mult atmosfera; înaintez cu pioşenie. În bisericile catolice sunt mici locuri de rugăciune care îţi însoţesc drumul până la altarul principal. Păşesc încet pe lângă fiecare, privesc cu atenţie sfinţii cărora le sunt închinate, trec mai departe. Ultimul, cel mai aproape de altarul principal mă face să mă opresc. Rămân privind chipul. Îl contemplu; mă atrage spre el. Urc scările, îl privesc, cu gesturi mecanice urmez un ritual a cărei semnificaţie nu o cunosc încă. E o emoţie nouă.

Ziua a treia...

Sunt prima dată în Disneyland. Copilul din interior simte freamătul şi urmăreşte lacom aranjamentele prilejuite de aniversarea celor 20 ani de existenţă a complexului. E culoare şi fast. Sunt uimită că o asemenea aglomerare de podoabe păstrează limitele bunului gust. Parcurg scene din poveşti cu privirea curioasă a copilului ce mai sunt. E aproape de ora închiderii, aşteptăm cam de o oră într-o coadă care se încolăceşte după un traseu ce meandrează printr-un decor de vest sălbatic. Am sentimentul că stau în picioare de o veşnicie, nu mai am forţa să zâmbesc, nu mă gândesc să caut vreo evadare, iar oboseala, aşteptarea şi înghesuiala mă fac să trec în starea de alt eu tăcut, absent. Finalmente urc în trenuleţ. Supraveghetorul îmi atrage atenţia să scot ochelarii. Mă mir, deoarece nu avem vreo legătură de siguranţă specială în afara unei bare puse în faţa celor două locuri pe care stau. Pornim. Trenuleţul mă surprinde chiar de la primii metri parcurşi: se mişcă iute, se înclină, se apleacă, urcă repede şi cade în picaj, intră în întuneric total, ne răsuceşte cum vrea, iese din adânc, intră sub o arcadă ce pare că îmi va turti creştetul, traversează o peşteră cu decoruri de acţiune western, şerpuieşte pe traseul care atacă unghiuri antigravitaţionale. Surpriza e atât de mare încât tot timpul râd în hohote şi îmi curg lacrimile. Se pare că efortul aşteptării aduce evenimente pe măsură.

Ziua a patra...

Începem lucrul la Cite. Sunt ateliere, expoziţii, vizionări. Aflu că oamenii sunt diferiţi...Da, în privinţa gustului, nu toţi oamenii percep un gust cu aceeaşi acuitate. Din punctul ăsta de vedere sunt trei categorii de oameni care coexistă pe Pământ: unii nu simt aproape deloc gustul amar, alţii îl percep ca nefiind foarte deranjant , iar al treilea grup sunt cei care reacţionează brusc, găsindu-l de nesuportat. Intuiam că fac parte din ultima categorie şi experimentul de la acest atelier vine să-mi confirme. Şi la fel ca în viaţă, odată ce ne-a dat hap-ul, animatorul ne impune un timp în care să îl ţinem în gură în ciuda disconfortului. Deşi e neplăcut, accept că este o formă de autoeducare.

Ziua a cincea...

În cinematograful sferic din Geode avem de vizionat filmul despre telescopul Hubble. Ştiu doar câteva din imaginile cunoscute surprinse de Hubble; aştept să văd filmul cu nerăbdare. Prima surpriză apare: filmul este proiectat pe 180grade din sfera cinematografului. Impresia este copleşitoare. Văd filmul misiunii de recuperare a telescopului care era în pericol să fie pierdut în spaţiu. Imaginile arată scene din viaţa obişnuită a celor şapte membrii ai ultimei misiuni pe Hubble. Reţin ce spune unul dintre ei despre acceptarea riscului de a-şi pierde viaţa în această misiune. Nimic nu se face la întâmplare, totul este repetat şi verificat. Totul este reluat încă o dată şi totuşi, neprevăzutul există. Acolo sus, în spaţiu, la 600 km altitudine, în combinezonul incomod, cei doi astronauţi fac mişcări precise ca la o operaţie pe creier. Trebuie să schimbe o cameră de luat vederi mai veche şi un computer care nu mai funcţionează. Lucrează cu calm, cu precizie. Un şurub este înţepenit. Soarele apune. Va răsări mai târziu, şi va apune iar. Lucrează 7 ore continuu. „ Nu mă gândesc la şurubul care a fost, nici la cel care va veni. Tot ce fac este să mă gândesc doar la şurubul pe care îl desfac.” Superbă lecţie de profesionalism în misiunea Atlantis pe Hubble.

Vin apoi imaginile captate de telescopul spaţial. Văd Pământul, sistemul solar, calea lactee, galaxia, miile de galaxii! Imaginea infinitului de galaxii este asemănătoare imaginii aglomerării celulelor. „Ce este sus e asemănător cu ce este jos.”

Ziua a şasea...

Azi avem în programul de dimineaţă ateliere în Palais de la Decouverte. Nu ştiu ce vom vedea pentru că programul s-a schimbat în ultimul moment. Aflu că ne aşteaptă prezentarea vieţii furnicilor. Lângă furnicarul artificial prevăzut cu o cameră mobilă de luat vederi ce transmite imaginile pe un ecran alăturat, aflu despre felul cum se recunosc furnicile, despre organizarea lor, despre modul cum se hrănesc, cum comunică,ce mesaje îşi transmit, despre zborul nupţial în urma căruia furnica mascul moare iar furnica femelă devine prinţesă. Pe măsură ce ascult mă gândesc că am în faţa ochilor dovada vie a faptului că într-o comunitate e posibil să trăieşti şi să îl laşi şi pe celălalt să trăiască fără să îl deranjezi, ba dimpotrivă fiecare contribuie la binele general. Un lucru nu ştiu sigur: dacă în viaţa furnicilor există sentimente – în rest e perfect.

Ziua a şaptea...

Descopăr străzi noi, un mod inedit de a ajunge la cumpărături cu vaporaşul, vorbesc cu oameni noi, aflu obiceiuri aparte. Saint Germain e însorit şi viu. Terasele de pe trotuar sunt pline, porumbeii ne însoţesc oriunde. Ajungem la Notre- Dame. Intrăm. Îmi amintesc de faptul că e vinerea mare, ascult slujba care este diferită de ce ştiu. Sunt voci ca de îngeri care cântă din sfânta Evanghelie. Monitoare transmit in interior imagini ale slujbei. Alunec printre ele, ajung în faţă, mă opresc şi las muzica să mă cuprindă. Timpul se opreşte, ascult, în minte apar imagini. E real...e ireal...Simt căldura din suflet şi din lacrimile de pe obraz. Vocile cântă răstignirea...

Ziua a opta...

Zi aniversară... ciocolată,telefoane, urări, cadouri, rasfăţ, gânduri, soare, frig, la Grande Arche de la Defense, flori în metrou, vin roşu de Bordeaux, filosofie, „Ani de aşteptare”, somn.

Ziua a noua...

Beauvais n’a pas changé... aeroportul ne aşteaptă în acelaşi decor înnorat. E rece şi plouă. Înăuntru e animaţie, locuri plăcute îmbie la o cafea şi un muffin. Savurez gustarea, ritmez timpul cu gesturi, gânduri , cuvinte ... Vine ora prezentării bagajelor, trec de primul check, primesc biletul, trec de al doilea post, mă las scanată, trec de poartă şi aştept să urc în avion. Feţele celorlaţi sunt impasibile, aşteptarea arată neclintită pe chipurile lor. Deodată, o voce plângând strigă: „Vreau să te ascuuult, vreau să fiu băiat cuminteee, vrea să te ascuuult!” Privesc chipul băieţelului care plânge spre mama lui. Părinţii nu îl bagă în seamă, nu îi vorbesc, iar el, un puşti de vreo trei – patru ani continuă să plângă: „Vreau să fiu băiat cuminteeee!” Îl ascult, vreau să îi spun că este băiat bun şi cuminte, vreau să îi spun că este iubit şi că este o minune, vreau să îi spun că este deja perfect. Îl privesc şi văd o fiinţă frumoasă.

"And I say to myself : WHAT  A WONDERFUL WORLD!"