sâmbătă, 28 martie 2020

O altfel de privire 222 -Pentru că...

Pentru că începem să vedem rana din spatele furiei,
Pentru că ne străduim să găsim soluții când ceva nu e bine,
Pentru că acolo unde este și bine și rău mulțumim amândurora,
Pentru că am ales să fim recunoscători în loc să criticăm,
Pentru că vedem mai ales ce ne unește decât ce ne desparte,
Pentru că decoperim că în Eu ești Tu și în Tu sunt Eu,
Pentru că în loc să judecăm știm să observăm în liniște,
Pentru că alegem să ne ținem strâns de inimi și nu să ne comparăm,
Pentru că mă respect înseamnă că aleg să nu fac rău nimănui,
Pentru că văd, aud, simt și înțeleg că unul suntem toți ori nimic,
Pentru că acum știm că fără tandrețe și blândețea inimii nu se poate,
Pentru că am înțeles că tot ce gândesc cu furie ori revoltă ne rănește,
Pentru că mă nasc cu fiecare naștere și mor cu fiecare moarte,
Pentru că acum știu că sunt tot ce este, a fost și va fi,

 Renaștem iar, în viață fiind.



vineri, 20 martie 2020

Gândul de week-end-337

Izolarea poate arăta monștrii sau geniile. 

duminică, 15 martie 2020

Poveștile sufletului 35- Zânateci

Odată ce am intrat în pădure i-am spus:
„ E o altfel de liniște!”
„Da, liniștea asta mă apasă”
„Hm... nu știu ce să zic...cunosc liniștea dinaintea furtunii, încărcată de tensiune, pe de altă parte știu și liniștea aia dulce dinainte de a porni să ningă...acum însă liniștea e altfel...mă voi gândi cum o simt”

Am intrat tot mai mult în inima pădurii...viața se vedea în orice loc: ici iarba ieșea mai verde după alunecarea zăpezii, colo rămăsese cald încă culcușul unei ființe mici, poate un ursuleț...dincolo ieșise podbalul luminând vesel  în jur.

 Am trecut de șosea și am intrat în pădurea cealaltă. Acolo chiar și liniștea diferită era altfel. Și mi-a venit să îi spun:
„ Ați văzut vreodată zâne?„
„Nu”, mi-a spus scurt, „Ai vrea să vezi?”
„Da„, am zâmbit uitându-mă la aerul blând ce mă învelea. „Mă simt ca într-un căuș” i-am spus cu bucurie.
„Așa este”, mi-a confirmat de undeva din față, de pe potecă.

Eram două suflete liniștite și pădurea cu toate respirările ei. Simțeam să-mi umplu ochii cât mai lacom, dar ochii cei dinăuntru erau însetați.

Treceam prin spațiul din sufletul pădurii ca printr-un alt tărâm ce ni se oferea prietenos; soarele puncta locuri anume, vântul ne mângâia tandru, ici, colo urme ale ultimelor furtuni ne îndemnau să facem salturi, ocoluri sau cățărări. Un brad m-a chemat scurt să-i culeg rășina: mi-am închinat-o pe frunte și am gustat-o cu o foame ancestrală.

Apoi poteca ne-a cuprins și ne purta singură...noi vorbeam despre lume, viață, suflet, univers...timpul dispărea ...iată ținutul elfilor plin cu iarba uscată și brândușe mov. Acolo vântul suna zglobiu notele clopoțeilor liliachii îndemnându-ne la viață.

„Știi, de câte ori văd munții aștia, brazii ce stau aici de secole, am sentimentul de așezare în suflet, de trăinicie, de siguranță. Mă simt mai liniștită ca oricând”

Nici nu așteptam vreun răapuns, era o declarație ce se întrupase deodată în materialul dintre zări.




La întoarcere, poteca avea altă lumină și aproape de porțiunea cu zâne a coborât o pace imensă în suflet.

În dreapta, cam la douăzeci de metri în față, pe o pantă ce cobora spre noi a început să crească un iureș: frunze uscate, pietre rostogolite creșteau în zgomot unic. Am stat locului, așteptând curioasă apariția: și deodată printre copaci a apărut ea: o ciută uimitor de frumoasă, cu pielea de o culoare neștiută, aș spune gri ori argintiu vânatec. Apoi el, la cîțiva pași în urmă. Au ajuns pe cărare, s-au oprit privind în dreapta, apoi în stânga spre noi; erau de aceeași talie, robuști, zvelți, coarnele lui păreau o coroană princiară purtată cu demnitate de secole. Aveau amândoi aceeași culoare dintr-o combinație unică de nuanțe între pământiu de iarnă, argintiu de zăpadă și culoare de vânt tandru.

Ochii noștri s-au întâlnit o secundă, apoi ea s-a întors și el a urmat-o îndeaproape, dispărând împreună în sunet de frunze și copite lovind pământul.

Nu îndrăzneam să respir: totul fusese atât de neașteptat, unic, miraculos. Am pornit și noi ușor pe potecă și cam în dreptul locului unde fuseseră în urmă cu puțin timp am avut sentimentul că intru într-un alcov sacru parfumat:
„ Mmm, miroase parcă a rășină, ori mir!”, am zis cu glas tare.
„ Nu, ăsta este mirosul iubirii”, mi-a spus „este ceea ce emit în perioada împerecherii, ca să-și dea de știre.”


Am adulmecat o vreme acel miros în care mă scăldam pentru prima dată: de pământ reavăn, rășină, aer pur, cer senin, mir și am pornit înapoi spre lume.


„Nu poți să vezi zâne, dacă nu ești zănatic!” Nichita Stănescu






vineri, 13 martie 2020

Gândul de week-end-336

Îmi era așa de dor de tine încât am început să iubesc totul ca să creez o punte între noi.

miercuri, 11 martie 2020

Poveștile sufletului-34- Înmuguriri...

        Există un proces anume după perioade de îngheț... există un proces anume înaintea înmuguririi și există un proces asemănător în miezul inimii, în bulgărul cel din adâncul ei. Acolo, în inima inimii există un sâmbure care prin ani, după dezamăgiri, neînțelegeri, pierderi, tristeți, nedreptăți, multe neiubiri își întărește un înveliș dur.

Vine însă o vreme când și acestui miez, acestui sâmbure îi este menit să se desfacă și cu cât a fost mai mult încercat, cu atât mai dureros îi va fi să permită fisurarea ce naște viața...


         Cum există o primăvară pe lume, există și o primăvară a inimii care palpită și se zbate până când se înmoaie în tandrețe, până când lasă blândețea să o inunde și căldura iubirii să o scalde.


Sunt felurite înmuguriri pe acest pământ și cele de suflet fac să fim balsam unii altora și soare într-o lume amurgită.


vineri, 6 martie 2020

Gândul de week-end-335

În lipsa luminii nu există umbra.