De multe ori mi-am imaginat trecerea prin viață a cuiva precum parcursul rotit al unei spirale; există un contur, ca un circuit, pe care se află presărate toate cele pe care e nevoie să le trăiești, să le parcurgi deplin, ca un fel de programă obligatorie. La finalul circuitului, ai șansa urcării pe treapta superioară, unde se află un parcurs asemănător, cu trăirile, provocările, înțelesurile sale. După ce treci deplin și prin al doilea circuit, mai urci un nivel și tot așa până când, la un soroc, ceea ce ești pentru lumea asta încetează să mai fie fizic.
La o privire mai atentă a fiecărui circuit în parte, poți observa cu ușurință o caracteristică principală care îl definește: de exemplu, în cazul meu, am putut surprinde circuitul onoarei, al profesionalismului, al fidelității, al onestității față de mine însămi, al apartenenței, circuitul purismului chiar și multe altele.
De curând, mă observ tot mai puțin în acea stare de ”e musai ”, ori ” așa trebuie să se întâmple” și tot mai mult într-o trăire pașnică și dulce a destinderii interioare, a păcii chiar, a lăsării în voia jocului vieții, a contemplării și rotunjirii interioare. La un moment dat am aflat despre „Nagomi” și am simțit cum se dezmorțește o parte din mine care stătuse adormită multe veacuri; acea parte a întregului armonios, alcătuit din numeroase părți care par să nu se potrivească la prima vedere. Și totuși, am aflat că alăturarea lor poate crea stări de o frumusețe anume, înțelesuri noi și uimitoare, rezultate nebănuite.
Un astfel de exemplu este pentru mine lucrarea care ilustrează melodic această postare și care îmi aduce o bucurie nouă cu fiecare ascultare; poate și pentru că o văd ca pe simbolul unui Ev nou, în care acele bucăți care erau separate până acum își găsesc calea să fie împreună, într-o formă unică, armonioasă, binefăcătoare.
