Le-am trăit pe rând purtați în balansul dintre ele - plăcerea și durerea. Am mers într-un sens, căutând bucuria, am pornit pe drumul plăcerii până când mișcarea opusă a penduluilui vieții ne-a dus spre aceeași intensitate însă a durerii. Plăcerea lasă amprente fizice ca și durerea și tocmai de aceea, adeseori le confundăm, dorind să simțim că prin corpul nostru trece totuși o trăire, că este viu, că nu a devenit piatră. Și rămânem ades în durere în speranța că pendulul va oscila firesc înspre celălalt sens, ori chiar și atunci când nici speranța revenirii la plăcere nu mai există, rămânem atâta timp cât ne străbat corpul, sufletul, simțurile, felurite senzații fluide . Până la urmă găsim ceva „dureros de dulce„ care să ne amorțească suficient o vreme, un timp, o viață.
***
La un moment dat, într-o clipă anume, ceva din noi se desprinde și înțelege că durerea și plăcerea sunt același chip al dorinței noastre de a ne afilia la ceva, de a ne integra, a ne alipi. Plăcerea este dilatare din contopire, pe când durerea e restrângerea din deslipire, din desprindere. Când reușim să vedem din exterior și atât de departe încât să părem invizibili, ori dimpotrivă, să vedem pornind de la noi, până când suntem totul și fără limite, atunci durerea și plăcerea nu există cu adevărat; nu mai avem la ce să ne alipim și nici nu putem să ne desprindem de ceva căci suntem mereu acolo și totul e acolo, totul e din noi și noi suntem în totul.
***
Când nu ne mai simțim separați, izolați, plăcerea și durerea își pierd sensul de a fi.