vineri, 30 iulie 2021

O altfel de privire- 269- Trecutul...

„Cine nu își acceptă trecutul, nu are un viitor!” am citit aseară o replică într-un film și aceste vorbe au rămas cu mine apoi. Mă gândesc adeseori la trecut ca la ceea ce am trăit undeva în spatele acestui moment, așezat ca pe o linie a timpului undeva în stânga... apoi mă văd cum revin și retrăiesc ceea ce se află acolo, în acel trecut... De multe ori mi-am propus să trag un fel de linie graniță în care tot ceea ce reprezintă „trecut” să rămână acolo dar tot de atâtea ori m-am surprins readucându-l în prezent ca exemple, sau amintiri povestite. 
***
 Și dacă ceea ce numim Trecut este doar o nuanță din paleta coloristică personală pe care nu e nevoie să o ștergem în vreun fel ci doar să o lăsăm să fie ca atare în ansamblul ce ne definește... dacă ceea ce trăiesc acum este deja totul, conține totul. ce am trait, ce trăiesc și voi trăi? oare aș mai vrea să șterg, să renunț, să demarchez dacă aș ști că s-ar pierde o parte din ceea ce mă definește? 
    Cred că trecutul suntem în fiecare moment și că el se schimbă la rândul lui prin ceea ce trăim în fiecare moment. Cred că ceea ce suntem, trăim, gândim, facem ACUM ne definește perpetuu pentru ce a fost și ce va fi, și asta se poate schimba în fiecare secundă, cu fiecare respirație, la fiecare intenție, ori sinapsă conștientă. 
***
În fond, împreună cu viitorul meu sunt deja trecutul copiilor mei. 
Iar această conștientizare mă face să îmi doresc să fiu mai cuprinzător și deschis în înțelegere și viziune, în cunoaștere și simțire, în integritate și dedicație. 



Gândul de week-end-393

 Într-un anumit fel, pentru Divinitate suntem ca acei profesioniști pe care îi alegem și noi ca să îndeplinească o lucrare. Facem o lucrare a Sa, în funcție de cât am lucrat la perfecționarea noastră.




vineri, 23 iulie 2021

Gândul de week-end-392

 Suntem precum niște ferestre prin care  se vede divinul atât cât le curățăm și le păstrăm curate.



  

miercuri, 21 iulie 2021

Poveștile sufletului-66- „Când dansezi...”

  Fiecare dintre noi, trăiește după un anume tipar inconștient, scris între rândurile inimii sale. Acolo, în pliurile din inimă există tot ce ne este necesar ca să trăim viața pe care ne-o dorim și care ne este benefică, împlinitoare, rodnică, abundentă. 

***

Într-un anumit moment al vieții am intrat în mod conștient în căsuța din inimă, pe care am găsit-o cu ușurință într-un decor mirific. Am putut să-i „văd” împrejurimile, să simt aerul de acolo, chiar senzația pe care acel mediu o lăsa pe pielea mea... am perceput lumina, culorile, universul acela. Apoi, am intrat în căsuța din inimă și o mare surpriză m-a întâmpinat: acolo, înăuntru, era întuneric, nu puteam să „văd” nimic, oricât de mult m-am străduit. Am revenit în afara ei, am privit-o iar din exteriorul său și totul era ca la început: copacii, razele soarelui, lumina, florile, iarba, însuflețirea, viața... am pășit iar înăuntru și... același întuneric... În căsuța din inima mea, mult timp nu am știut că este întuneric și apoi, mult timp nu am știut ce se află înăuntrul acelui întuneric. 

***

Probabil că la un moment dat, asemeni unei localități care pe timpul unei furtuni puternice sau calamități rămâne fără iluminatul electric și stă în beznă până când se repară totul, mă gândesc că în căsuța din inima mea, s-a stins lumina fără să știu și am continuat să „trăiesc” în acel întuneric fără să-mi dau seama; probabil că mi s-a dezvoltat o altă capacitate de a mă mișca prin întuneric și am contat pe ea, mergând pe bâjbâite... până în acea zi în care, în plină lumină și veselie am deschis ușa căsuței și m-a întâmpinat bezna... adâncă, nemișcată, opacă, grea. 

Îmi amintesc că am pășit în interior cu speranța că mă voi obișnui cu întunericul și așa voi putea desluși ceva din acel loc; în zadar. Am deschis geamurile chiar, am văzut lumina de afară, dar înăuntru, același întuneric în jurul unor raze subțiri ce pătrundeau din exterior. Am aprins apoi o lumânare înăuntrul căsuței și tot ce am putut vedea a fost lumina flăcării ei, nimic în jur. 

***

Privind apoi la oameni, la felul lor de a fi, la acțiunile lor, la cuvintele pe care le folosesc cu o anume încărcătură vocală și energetică, am înțeles că foarte puțini dintre oamenii trăitori astăzi își cunosc lumina dinăuntrul căsuței din inimă... foarte puțini și-au descoperit comorile de acolo, bogățiile și tocmai de aceea în viața reală se comportă ca și cum trăiesc orbecăind perpetuu: fie caută libertatea absolută, afundându-se în liane sociale evidente și zbătându-se apoi frenetic prinși în plasele pe care și le-au ales singuri, fie caută puritatea, perfecțiunea și se găsesc mai mereu în compania acelora impuri și imperfecți pentru care simt dezgust sau furie, fie, în permanentă nesiguranță, caută sentimentul unei siguranțe iluzorii date de  bunuri materiale, ori promisiuni schimbătoare... Singura soluție pentru toți se găsește acolo, în întunericul dinăuntru: acolo se află libertatea absolută, perfecțiunea, puritatea, sensul, siguranța... Singurul lucru pe care îl putem face cu adevărat este să facem lumină în acel loc din noi și să ne bucurăm de ceea ce ea va lăsa la vedere. 




sâmbătă, 17 iulie 2021

Poveștile sufletului-65- Rodul...

 În sufletul nostru există o anume succesiune climaterică, asemănătoare anotimpurilor terestre... la răstimpuri,  mici adieri sau semne pe cerul dinăuntru anunță transformările ce vin. Așa cum trecem prin zile lungi de gheață sau de caniculă, tot la fel există pe bolta cerescului din noi perioade calde dar și perioade când ai sentimentul că nu suferința e ceea ce poate fi mai rău pentru sufletul tău ci neputința de a mai iubi, incapacitatea de a o mai simți. 

Mergem unii spre alții ghidați de amintirile unei iubiri pe care am cunoscut-o deja, pe care am trăit-o și care am fost cândva... acea iubire care ne-a făcut Prometei și zei, care ne-a încoronat cu stele... mergem spre celălalt nu atât ca să primim ceva de la el, ci mai ales cu speranța că alături de el sufletul nostru va rodi așa cum îi este menirea. Și de cele mai multe ori, nu neapărat oamenii în sine ne dezamăgesc prin ceea ce fac ori spun, ci acea șansă pe care o ratăm iar de a trăi în iubire. 

***

Crezul  și vrerea  de acum îmi sunt  ca pentru  tot ce voi trăi de acum încolo, să îmi rămână sufletul în iubire, să crească în mii de raze și să aurească tot ce trăiesc, ce ating, ce gândesc. Ceea ce mă întristează în relațiile nepotrivite este tocmai faptul că vreodată aș putea să nu mai simt iubirea deloc, că într-un anume gest disperat aș putea permite ca sufletul să mi se stafidească și că nicio geană sidefie nu l-ar mai putea broboni vreodată în pârg.  Dintr-o anume perspectivă sunt precum o țarină ce a fost stearpă sau rodnică în funcție de cel care o semăna sau de mediul din jur: în companie nepotrivită roadele mi-au fost puține ori uscate, sau, paradoxal, în perioade lungi de singurătate am devenit pajiște înmiresmată unduind sub azur. 


Când o pasăre albastră mi-a cântat cu înfiorări de amurg,  am început să mă știu, să îmi amintesc că rodul meu își are un timp negreșit și că e menit să potolească multe însetări. 




 

vineri, 16 iulie 2021

Gândul de week-end-391

 Când oferi mult, fii pregătit să și  primești mult. 

luni, 12 iulie 2021

Poveștile sufletului-64- Mă vezi tu, pe mine oare?

 Infinite priviri ne străbat... în noi sunt mulțimi de ochi ce  se așază pe oameni, obiecte, imagini, trăiri, simțiri, cuvinte chiar... asemeni unor umbre, privirile noastre acoperă ceea ce „vedem”, îmbrățișează blând sau sufocant, revigorant sau ștrangulator ceea ce vedem. Privirea noastră, fără să o știm, are capacitatea de a schimba fizic  obiectul privirii... asemeni unui proiector care punctează un anumit loc luminându-l și încălzindu-l, privirea noastră influențează mișcarea intimă a celulelor obiectului privirii noastre, influențează armonia interioară sau determină dezorganizare, uscăciune, devitalizare... credem că vedem dar de cele mai multe ori doar privim și lăsăm în obiectul privirii noastre veninul neîmplinirilor personale, sentimente de invidie, furie, neputință, lașitate, slăbiciune. Chiar și cei care se consideră spirituali, care își declară intenții pozitive în favoarea oamenilor, obișnuiesc să nu vadă cu adevărat, căci a vedea este să înțelegi ceea ce determini în celălalt, ceea ce ”lași” să pătrundă în el cât timp îl privești direct sau în imaginar. 

Ceea ce transformăm în noi, orice gând pe care îl schimbăm în senin, orice sentiment negativ pe care îl domolim, orice furie pe care o îndulcim sau îi dăm un sens util, face ca și calitatea privirilor noastre, a razelor noastre, a interacțiunilor noastre să se schimbe. 

De altfel, chiar o vorbă de demult  spune că „ochiul stăpânului îngrașă vitele”. Prin urmare, să ne vedem pe noi și pe ceilalți cu ochi buni și luminoși. Până la urmă, viața însăși ține de privire...




sâmbătă, 10 iulie 2021

Gândul de week-end-390

 Uneori, oamenii se straduie atât de mult să fie buni, încât devin răi. 

vineri, 9 iulie 2021

Poveștile sufletului-63- Râul...

 Chiar și în pustiul cel mai arid există un loc unde cândva a curs un râu... pe unde s-a produs o alunecare, o curgere, o fluidizare ... În acel loc aerul este diferit ca și cum râul continuă să curgă într-un invizibil terestru și alunecarea lui face să se miște sunete, adieri, clipociri. Dacă ajungi acolo, e posibil chiar să te simți lângă un râu adevărat, să simți cum prin tine trec unde cristaline și răcoroase, cum îți cresc ferigi  printre pietre și pești iuți îți taie undele spe amonte.. 

***

Trec adeseori prin aridul omenesc și observ cum rând pe rând, felurite râuri dispar tăcut: râul de lacrimi calde, al boabelor de rouă  din suflet, cel al curajului  în asumare, cel al perseverenței în creștere și curățenie și mai ales râul compasiunii. 

***

„Du-mă la râul tău, vreau să-l cunosc!” 


 

miercuri, 7 iulie 2021

Poveștile sufletului-62- Muzica...

 Iubesc câteva lucruri pe lumea asta mai mult decât o pot exprima, iar printre ele muzica are un loc anume. Mă uimește și mă fascinează modul cum undele sonore în contact cu ființa mea creează dansuri cuantice, ori unduiri de sentimente, cum inspirația se așază cuminte pe un portativ eteric pentru ca apoi să se înșire în cuvinte, în emoții, idei, transcrieri de zenith.

Precum întâlnirea a două instrumente diferite în aceeași partitură, la fel se întâmplă și cu două suflete în relație... fie că sunt de prietenie, de iubire, în căsătorie sau pentru o lucrare comună... un pian și o vioară, împreună ... uneori pianul sună dezacordat alteori, vioara... uneori alăturarea lor se aude ca și cum fiecare cântă separat, ca și cum se aud două partituri distincte în același timp... sau, în mod miraculos, alăturarea lor creează magnificul, posibilul, armonia, creșterea.

Undeva, într-o fărâmă de inimă, cred că fiecare dintre noi tânjește să trăiască acea partitură în care interpretarea fiecăruia să se modeleze în măiestrie, cântecul împreună să fie strălucirea ambilor, fiecare să fie virtuoz în solo și împreună, să creeze acele tăceri ori susțineri în care să se întâmple înflorirea reciprocă... E bine știut că un suflet, la fel ca și o floare  înflorește diferit într-un mediu prielnic în comparație cu  unul potrivnic. Florile fericite sunt de o frumusețe ireală, uimitoare, divină, iar florile care înfloresc într-un mediu nepotrivit sunt șterse, timide, stângace. 

Viața fiecăruia dintre noi are aceste premise: să fie o sonată uimitoare de Mozart sau un cântec oarecare, ce trăiește puțin...  iar acest potențial, această octavă divină din suflet, această înflorire măiastră se întâmplă lângă sufletul potrivit nouă... Sunt suflete care ne potențează, lângă care devenim păsări măiastre ce își lasă viersul să lumineze prin veacuri și sunt suflete care ne bruiază, lângă care ne închidem și tăcem. 

Noi toți, lângă cel potrivit putem  crea o minunată sonată de Mozart în relațiile noastre. 






marți, 6 iulie 2021

O altfel de privire-268- Am învățat...

 Am învățat  din contactul cu munții mai mult decât am  știut din lumea orașului. În oraș am învățat mai degrabă cum să mă acopăr cu fețe potrivite uzanțelor, cum să mă protejez ori să mă pansez în singurătate... cum să îmi pun inima deoparte de ființa îndurerată.  În mijlocul pădurii, în plinul verde ori în cristalul albastru al cerului  se produc reanimări nesperate, se face o mare liniște înăuntrul meu și pulsul inimii se modulează în cântec. „Hello, my old heart!” îi spun șăgalnic și vivifiant. Nu mai știu atunci dacă tot ceea ce văd, ce simt, ce aud este înăuntru sau înafara mea, dacă nu cumva e pentru că abia acolo inima își desface iar brațele, se simte în deplinul viului său, în paradisul pierdut pe care mi-l redă din abundență atât cât există posibilul. 

Am învățat să am răbdare și să continuu, am învățat perseverența și mișcarea constantă, am învățat să mă bucur într-un mod vindecător, firesc, să fac alegeri și să accept evidențe... în mijlocul viului, la îngemănarea dintre verde și albastru e singurul tărâm unde mă trăiesc cu adevărat, unde spațiul timpul, trăirile și faptele sunt aceleași înăuntru și înafară... acolo există liber adevărul fără să fie nevoie de voci autorizate care să-l pronunțe și să îi acorde permisiunea de a fi adevăr. 

În îngemănarea dintre vizibil și nepătruns mi-am cunoscut trăiri deprinse în copilăria mică, temeri și fascinații dobândite... și mai ales am înțeles că atunci când ceața e foarte deasă, aleg drumul pe care îl știu cel mai bine, pe care l-am parcurs deja, iar nevoia, curiozitatea de nou mi-o satisfac atunci când ceața dispare din jurul meu până la măcar o sută de metri. 

În clipe de cumpănă, aerul îmi vorbește diferit în mijlocul pădurii, iar vântul îmi e îndrumător, camarad și tovarăș bun. În oraș vântul mi se alintă sub podul palmei și precum un pisoi leneș îmi cere să-i mângâi spinarea, în acel decor,  autoritar, înțelept și precis, precum un profesionist la treabă vântul îmi arată ce e de făcut în imediat. 

Hei, salut, inima mea! 

„Nu mai e nevoie să fii singură!” 




vineri, 2 iulie 2021

O altfel de privire-267- Încă un pas...

 Sunt pe acea punte ce leagă ce a fost de ce va fi ... mai arunc o privire pe după umăr înapoi, revăd, retrăiesc deși știu că toate aceste priviri furișe în spate mă fac să nu văd ce e acum... de fiecare dată când corpul meu este undeva iar privirea altundeva, când mă gândesc sau imaginez, trupul meu se șterge din ființare iar când revin îl găsesc uneori suferind... cel mai des din lipsa de atenție, căldură, trăire în deplinul său. 

Sunt pe acea punte și mai am un pas doar să trec pe malul celălalt care,  aparent e asemănător dar atât de diferit prin simplitate și lumină... Și chiar atât pot vedea de aici: un tărâm simplu și senin... mă cere desculță și știu că mai am o ultimă ezitare în a renunța la încălțări. În ciuda atâtor bătături, bășici, echimoze, entorse gestul de a renunța la ele îmi e străin. Mai am doar un pas de făcut ... și să rămân desculță ...

Stau pe această punte și în sfârșit accept tot drumul pe care l-am parcurs, toate căderile și renunțările, toate fundațiile și construcțiile, toate minunile, lucrările, trăirile, toate toate sunt pixelii care fac să fiu această imagine aici, acum. Și pentru prima dată le văd cu alți ochi și pentru prima dată sunt mândră de mine și recunoscătoare pentru ce am devenit. E uimitor și magic... e unic.

Stau în liniște și îmi cuprind într-o îmbrățișare caldă picioarele care m-au adus aici, în fața acestui pas ... îmi potolesc setea, îmi simt respirația, contururile și plinurile, simt îmbrățișarea aerului, consistența sa ușoară, simt seninul ce mă așteaptă, auriul noii înfăptuiri, mă las fără contur și ... pășesc! 




Gândul de week-end-389

 Cu cât un om este mai rănit, cu atât mai mult caută  satisfacții în afara sa. 

joi, 1 iulie 2021

Poveștile sufletului-61- Sunt dintre aceia...

 Sunt dintre aceia care duc greul fără să o știi, care îți spun ce au de zis ori tac, dar nu te vorbesc de rău în lipsă pentru că se simt rău fizic chiar și pentru un singur gând potrivnic vieții. Cel mai des merg acolo unde e greu ori provocator în învățare, foarte rar mă aflu  unde nu e nimic de făcut. Sunt responsabilă și  lucrez spre folos și pasiune oriunde mă aflu. Mă destabilizează oamenii invidioși, bârfitori, mici la suflet și aleg să mă îndepărtez de tot ceea ce reprezintă ei. Cei care mă cunosc mai îndeaproape, cu care am trăit ani buni situații felurite, cei care mi-au simțit vibrația dincolo de cuvinte și aparențe, cei asemeni mie, știu că vine o vreme când trăiești ceea ce îți cere Calea, sau Divinitatea, sau Misiunea și că tot ceea ce reprezintă orgolii mărunte, funcții, statuturi nu au nicio valoare în lipsa integrității, a onestității față de Sine și ceilalți, a asumării depline. 

 ***

Sunt dintre aceia care pot merge singuri pe drum, prin pădure sau pe cale,  dar care încă apreciază o companie pe măsură  și care preferă solitudinea în schimbul unei proaste însoțiri.  

Sunt dintre aceia care înțeleg că îi pot speria pe cei care nu se cunosc, se complac în judecăți și bârfe, care nu sunt impecabili în vorbă și fapt, care trăiesc într-o alunecare lipicioasă fără chiar să înțeleagă acest lucru. Îi văd, îi simt, și îi ocolesc. Ne putem regăsi când vom avea același ideal, aceleași priorități, sau năzuințe. Ne putem asocia și însoți când respectul și recunoașterea sunt singurele criterii ce ne străbat intenția.