„Cine nu își acceptă trecutul, nu are un viitor!” am citit aseară o replică într-un film și aceste vorbe au rămas cu mine apoi. Mă gândesc adeseori la trecut ca la ceea ce am trăit undeva în spatele acestui moment, așezat ca pe o linie a timpului undeva în stânga... apoi mă văd cum revin și retrăiesc ceea ce se află acolo, în acel trecut... De multe ori mi-am propus să trag un fel de linie graniță în care tot ceea ce reprezintă „trecut” să rămână acolo dar tot de atâtea ori m-am surprins readucându-l în prezent ca exemple, sau amintiri povestite.
***
Și dacă ceea ce numim Trecut este doar o nuanță din paleta coloristică personală pe care nu e nevoie să o ștergem în vreun fel ci doar să o lăsăm să fie ca atare în ansamblul ce ne definește... dacă ceea ce trăiesc acum este deja totul, conține totul. ce am trait, ce trăiesc și voi trăi? oare aș mai vrea să șterg, să renunț, să demarchez dacă aș ști că s-ar pierde o parte din ceea ce mă definește?
Cred că trecutul suntem în fiecare moment și că el se schimbă la rândul lui prin ceea ce trăim în fiecare moment. Cred că ceea ce suntem, trăim, gândim, facem ACUM ne definește perpetuu pentru ce a fost și ce va fi, și asta se poate schimba în fiecare secundă, cu fiecare respirație, la fiecare intenție, ori sinapsă conștientă.
***
În fond, împreună cu viitorul meu sunt deja trecutul copiilor mei.
Iar această conștientizare mă face să îmi doresc să fiu mai cuprinzător și deschis în înțelegere și viziune, în cunoaștere și simțire, în integritate și dedicație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu