Sunt pe acea punte ce leagă ce a fost de ce va fi ... mai arunc o privire pe după umăr înapoi, revăd, retrăiesc deși știu că toate aceste priviri furișe în spate mă fac să nu văd ce e acum... de fiecare dată când corpul meu este undeva iar privirea altundeva, când mă gândesc sau imaginez, trupul meu se șterge din ființare iar când revin îl găsesc uneori suferind... cel mai des din lipsa de atenție, căldură, trăire în deplinul său.
Sunt pe acea punte și mai am un pas doar să trec pe malul celălalt care, aparent e asemănător dar atât de diferit prin simplitate și lumină... Și chiar atât pot vedea de aici: un tărâm simplu și senin... mă cere desculță și știu că mai am o ultimă ezitare în a renunța la încălțări. În ciuda atâtor bătături, bășici, echimoze, entorse gestul de a renunța la ele îmi e străin. Mai am doar un pas de făcut ... și să rămân desculță ...
Stau pe această punte și în sfârșit accept tot drumul pe care l-am parcurs, toate căderile și renunțările, toate fundațiile și construcțiile, toate minunile, lucrările, trăirile, toate toate sunt pixelii care fac să fiu această imagine aici, acum. Și pentru prima dată le văd cu alți ochi și pentru prima dată sunt mândră de mine și recunoscătoare pentru ce am devenit. E uimitor și magic... e unic.
Stau în liniște și îmi cuprind într-o îmbrățișare caldă picioarele care m-au adus aici, în fața acestui pas ... îmi potolesc setea, îmi simt respirația, contururile și plinurile, simt îmbrățișarea aerului, consistența sa ușoară, simt seninul ce mă așteaptă, auriul noii înfăptuiri, mă las fără contur și ... pășesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu