În sufletul nostru există o anume succesiune climaterică, asemănătoare anotimpurilor terestre... la răstimpuri, mici adieri sau semne pe cerul dinăuntru anunță transformările ce vin. Așa cum trecem prin zile lungi de gheață sau de caniculă, tot la fel există pe bolta cerescului din noi perioade calde dar și perioade când ai sentimentul că nu suferința e ceea ce poate fi mai rău pentru sufletul tău ci neputința de a mai iubi, incapacitatea de a o mai simți.
Mergem unii spre alții ghidați de amintirile unei iubiri pe care am cunoscut-o deja, pe care am trăit-o și care am fost cândva... acea iubire care ne-a făcut Prometei și zei, care ne-a încoronat cu stele... mergem spre celălalt nu atât ca să primim ceva de la el, ci mai ales cu speranța că alături de el sufletul nostru va rodi așa cum îi este menirea. Și de cele mai multe ori, nu neapărat oamenii în sine ne dezamăgesc prin ceea ce fac ori spun, ci acea șansă pe care o ratăm iar de a trăi în iubire.
***
Crezul și vrerea de acum îmi sunt ca pentru tot ce voi trăi de acum încolo, să îmi rămână sufletul în iubire, să crească în mii de raze și să aurească tot ce trăiesc, ce ating, ce gândesc. Ceea ce mă întristează în relațiile nepotrivite este tocmai faptul că vreodată aș putea să nu mai simt iubirea deloc, că într-un anume gest disperat aș putea permite ca sufletul să mi se stafidească și că nicio geană sidefie nu l-ar mai putea broboni vreodată în pârg. Dintr-o anume perspectivă sunt precum o țarină ce a fost stearpă sau rodnică în funcție de cel care o semăna sau de mediul din jur: în companie nepotrivită roadele mi-au fost puține ori uscate, sau, paradoxal, în perioade lungi de singurătate am devenit pajiște înmiresmată unduind sub azur.
Când o pasăre albastră mi-a cântat cu înfiorări de amurg, am început să mă știu, să îmi amintesc că rodul meu își are un timp negreșit și că e menit să potolească multe însetări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu