Poate că este o trăire de adult, poate că este altceva, nu știu, dar. așa mă simt cel mai des în prezența altcuiva: ca în vizită. Foarte, foarte rar am sentimentul de acasă lângă tine, sau lângă tine, sau lângă tine. cel mai des mă simt ca și cum vin, spun cuvinte de bun simț, de cicumstanță uneori, arareori cu umor, și apoi plec spre acasa mea, unde sunt în voie, unde eu și Eu locuim cel mai des. Nici măcar nu știu de unde ideea asta ciudată că în această acasă ar mai fi nevoie de altcineva... Poate de la Eva și Adam... poate din unele filme, ori cărți... poate ...nici eu nu mai știu.
Între timp, sunt ca un musafir în viața ta, ori a ta, ori a ta... Mă anunț uneori, aduc flori, prăjituri, glume, ori vreun film. sau vreo carte... stau un timp și apoi mă întorc la mine, Acasă. Uneori stau cât o iubire, o căsnicie, un timp...
În familie m-am trezit c\ndva prin naștere, cu tine, nu știu încă ce să fac... sunt un musafir în viața ta și mă retrag de fiecare dată când pendulul sună ora târzie...
Sunt momente când îmi e foarte ușor să simt recunoștință și sunt altele când nu pot articula nici măcar un sunet. De cele mai multe ori mă simt martora acțiunii unei Inteligențe care nu încetează să mă surprindă și care îmi dă acele sentimente unice de uimire, înfiorare, expansiune. În zilele astea sentimentul pregnant este de mare recunoștință pentru tot ce „Am încercat”, tot ce am inițiat. Nici nu contează rezultatul căci el e deja în sine. Ceea ce mi-a adus un sentiment aparte este acest „Am Încercat” în orice direcție a fost el, dar mai ales în ceea ce mi-a șoptit inima. Am încercat să iubesc, am încercat să fabric în realitate un vis de Familie Pământeană, am încercat să fiu un Om bun, am încercat să progresesz mereu, am încercat să arăt partea bună a celuilalt, să trăiesc mai mult decât mă țin limitele fizice, să imaginez, să creez, să cresc, să alin, să vindec. Sunt Recunoscătoare pentru toate momente când Am Încercat să avertizez, să arăt și un alt fel de a fi, și o altă Lume, și un alt Adevăr.
Sunt Recunoscătoare pentru emoții, pentru stări, pentru gesturi, pentru căldura din aerul ce ne îmbrățișează blând, pentru înțelepciune și răspuns, pentru acțiune și curaj, pentru pasul următor, pentru bătaia inimii din cântecul vieții, pentru clipele de dragoste și pentru momentele de Iubire, pentru împărtășire și pentru Unison, pentru dizarmonia aparentă și pentru Iluzii, pentru Lecții și pentru VIAȚĂ!
Pe scurt, esența vieții pe care am prins-o până la această vârstă este: oamenii sunt cei care fac să fie posibil și Binele și Răul, sau, altfel spus , oamenii fac să fie posibil sau imposibil orice.
Obișnuim să păstrăm în memoria afectivă anumite date ca puncte turnante pentru trăiri și situații noi din viața noastră. Pentru mine o astfel de perioadă plină de memorabil este luna decembrie. De-a lungul vieții mi-au rămas în amintire unele zile din preajma Crăciunului pentru încărcătura lor emoțională și spirituală aparte. Din copilăria mică port acele imagini când casa mirosea a cozonaci pe care mama ori bunica îi frământase în copaia de lemn care în restul anului stătea atârnată în bucătăria de vară. Căldura și mirosul îmbietor ce umpleau odaia în acele zile îmi dădeau o moleșeală dulce și o oboseală fericită. Adeseori adormeam cu gura pe mână în timp ce urmăream procesul de fabricație.
Urmează acea zi geroasă de decembrie când, pe când mergeam într-o după - amiază spre stația de autobuz din cartier, am simțit cum o fericire roz se întinde peste lume, cum o mantie de bunătate se așterne peste oameni și undeva în interiorul meu s-a făcut de-a liniștea și zîmbetul.
Nu știu dacă în același decembrie sau la scurt timp după acela, într-un alt decembrie am simțit peste măsură căldura din preajma revoluției și sentimentele amestecate ce umpleau aerul din oraș. Atunci am simțit frica pentru prima dată ca fiind o ființă materială ce se înmulțea rapid.
În același cartier, cu vreun an sau doi înainte, o altă seară de decembrie a rămas pentru sufletul meu ca emblema raiului atmosferei de cămin, de familie, de iubire: casa era deja curată, în cameră o veioză palidă își trimitea razele până la paginile cărții pe care o citeam, era liniște, cald și în bucătărie cozonacii se rumeneau parfumat.
Într-un decembrie 26 au continuat să mi se stingă razele ce mai erau încă prin suflet ...
Apoi, peste vreo șapte ani, într-o seară de 23 decembrie sufletului meu i-au tresărit dureros petalele în îmbobocire nouă. Atunci, când eram deja un adult și era rândul meu să pregătesc Sărbătoarea și casa și bucatele, sufletul meu a cunoscut lacrimile de fericire, muzica, blândețea, iubirea. Un om m-a căutat, m-a însoțit, mi-a alinat trăirile dureroase și mi-a fost martor la iubire.
Pentru mine decembrie este acea parte din an când lumea dinăuntru se face plămadă parfumată și caldă de suflet înflorit.
De-a lungul vieții observăm perioade caracterizate de anumite situații repetitive... La loc de cinste sunt acele momente când un om îmi apare repetat, constant în gând. Am trăit de multe ori acest sentiment și în primele dăți când l-am conștientizat simțeam o stare de neliniște amestecată cu nerăbdarea de a-l contacta pe acela care îmi urmărea ființa la nivel subtil. De multe ori îi scriam sau îi telefonam aceluia, iar sentimentul pe care îl aveam imediat după comunicare era de frustrare, dezamăgire, jefuire...
Cu timpul am înțeles că în astfel de situații mi se întâmpla ca nu eu să îl urmăresc cu gândul ci dimpotrivă, gândul aceluia să mă ajungă dintr-o nevoie de conexiune cu mine. Cauza nu m-a interesat mult timp dar dacă ne raportăm la sisteme energetice, îmi pare plauzibilă explicația că la o altă scară era o căutare de a se alimenta energetic, de a își echilibra stările și conexiunea subtilă cu mine îi aducea vremelnic ceea ce căuta.
De la o vreme, simt vreo câteva persoane care mă urmăresc în gând și știu că am trăit cu fiecare dintre ele momente de apropiere sinceră, deschisă până când ceea ce s-a spus, ori s-a trăit a fost ceva ce fiecare dintre noi a considerat la vremea respectivă a fi un adevăr important cu valoare de limită dincolo de care relația, prietenia, iubirea dintre noi, nu a mai putut continua așa cum era înainte.
Una din conștientizările personale recente este că nu doresc să îmi asum bunăstarea altuia mai mult decât e dispus el însuși să lucreze pentru ea, că nu mai pot purta ceea ce devine poate „mintea cea de pe urmă” , înțelegere târzie ori remușcare ori regrete de cealaltă parte. Până la urmă, fiecare dintre noi cunoaște Legea, fiecare dintre noi a auzit măcar o dată despre a iubi oamenii, viața, ceea ce faci, ești, spui, gândești, „a iubi ca pe tine însuți” și fiecare dintre noi trăiește modul cum înțelege să se raporteze la această Lege, Unica valabilă și pe care o recunosc în această viață și în oricare alta.
Prin urmare, de fiecare dată când îmi vei mai apărea în spațiul ființei însoțindu-mă să știi că gândul meu este doar despre cât de capabil sau capabilă ești să trăiești viața asta, cât de desăvârșit sau desăvârșită ești în a continua, crea, trăi, progresa și voi recunoaște pentru fiecare act de viață pe care îl semnăm între noi unica Plată valabilă, aceea a Domnului.
Maturizarea urmează aceleași etape fie că este vorba de cea fizică, emoțională, spirituală. Unele din caracteristicile ei esențiale sunt asumarea, independența, detașarea.
Francezii au o expresie ce descrie perfect ceea ce cred că reprezintă esența omenescului: „cela me fait chaud au coeur” spun ei referindu-se la acel sentiment unic pe care mi-l doresc pentru noi toți, pentru lumea asta. El apare atunci când cineva face un gest de bunătate, când primești un cadou neașteptat care îți face plăcere, când primești un compliment ori o declarație referitoare la frumusețea a ceea ce ești, ori este apreciat ceea ce manifești. Fiecare dintre noi cunoaște acest sentiment pe care îl are când inima i se ”încălzește” și crește și pe care îl numește ca fiind starea de îndrăgostire, dar ea poate fi creată de noi toți de fiecare dată când simțim admirație și prețuire pentru cel de lângă noi și îi spunem și îi arătăm acest lucru, când îi dăm de știre că este important pentru noi și îi recunoaștem calitățile, când îi trimitem o veste de bucurie, ori îi scriem un mesaj de prețuire. Fiecare dintre noi poate crea „căldura” sau „frigul” în inima celuilalt.
Cred că tocmai de aceea perioada Crăciunului este atât de iubită, pentru că fiecare om este atent și își strunește firea în a fi „mai bun”. Cu timpul învățăm însă că viața noastră este prilejul de a crea un Crăciun perpetuu și de a sărbători prin generozitate și dăruire miracolul ființării.
„Cette vie me fait chaud au coeur, mon ami!"
este urarea pe care o doresc nouă tuturor de aceste Sărbători și în Era cea nouă.
La un moment dat ieșim din fatalitate și înțelegem că tot ce trăim este alegerea noastră. Abia după acel moment începem să trăim cu adevărat când „vedem” la ce spunem NU și la ce spunem DA. Nimeni, niciodată nu ne forțează să facem ceva, de fiecare dată avem posibilitatea să continuăm, să ne oprim, să schimbăm.
