Toamna şi apusul de soare au avut mult timp asupra mea o fascinaţie aparte. Mă atrăgeau şi mă întristau. Nu-mi puteam dezlipi privirea din ce aveau să îmi arate şi mă lăsam absorbită în culorile lor până se ştergea realitatea din jur. De fiecare dată această contemplare lăsa în urmă o tristeţe nedefinită.
Într-o zi însă toamna mi-a arătat ce e iubirea: era soarele acela care dă o altfel de lumină vieţii coapte, era liniştea senină în oraş iar eu mergeam singură pe străzi. Treptat am simţit bucuria ce mă invada cu fiecare pas făcut prin toamnă, cu fiecare imagine arămie ce îmi agăţa privirea şi ... am iubit şi eu. Poate părea ciudat dar atunci, la aproape 21 ani am simţit cum e să te iubească un anotimp. Şi i-am răspuns. În acea zi toamna m-a iubit mult , iar eu am rămas cu sentimentul acela multă vreme în suflet.
Într-o altă toamnă, peste mai bine de zece ani, tot la început de octombrie mergeam iar singură pe străzi şi simţeam frica nebună în faţa implacabilului: tocmai ieşisem din cabinetul unui doctor care îmi spusese sec că mama urma să moară, la câteva luni după ce se stinsese tata. Era acelaşi soare frumos, aceleaşi culori ma mângâiau însă ignoram tot ce era în afara minţii mele care căuta nebună soluţii. Doar pe retină ziua aceea era frumoasă, poate chiar mai frumoasă decât multe alte zile când mă simţisem fericită.
Ca remediu împotriva distrugerii am ales viaţa ...atunci , în acea toamnă am rămas însărcinată şi apoi, după nouă luni primul copil îmi mângîia inima.Tot toamna, peste şase ani, am conceput al doilea copil.
Toamna trecută, în mod ciudat nu mi-a lăsat nici o imagine însorită din afară. Interior am trecut prin purgatoriu. Poate suna ca o figură de stil, însă a fost atât de rău încât am înţeles că trăiam greşit faţă de fiinţa mea. Că mă lăsasem prinsă în vârtej şi nu mai recunoşteam din mine ce mă definea. Şi am decis să mă schimb. Toamna trecută a fost puntea dintre toamna de la 21 ani şi vara indiană perpetuă.
Toamna asta e abia la început, însă e clar altfel... are alt colorit. E un octombrie verde... îmi arată constant frumuseţea vieţii coapte, a liniştii vremii care toarce înţelept, a căldurii iubirii împărtăşite, a veseliei fără vârstă. Toamna asta e îmbelşugată în daruri dragi pentru că ştiu cine sunt, pentru că ştiu să întrerup iureşul nebun, pentru că ştiu că suntem ceea ce facem în mod repetat, pentru că ştiu că inimile, ele se întâlnesc oriunde, pentru că ştiu cum e să fii senin în mijlocul furtunii.
Orice toamnă poate fi un început!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu