Sunt precum acei copaci bătrâni care își simt seva cum urcă spre frunze... ca și în cazul lor, bunii vorbesc, simt, lucrează prin mine. Ceea ce ai au învățat, felul cum vorbeau, modul cum își țineau corpul în împrejurări felurite, reacțiile bruște sau prelung gândite, nuanța zâmbetului din privire, rotunjimea curburii chipului în flexiuni de suflet mi-au înmugurit deodată pe chip, în conduită, în manifestare. Tot mai mult sunt precum un frunziș ce cuprinde toți bunii în coroana bogat-verde rotunjită spre cer. Venele sunt firele, ramurile, prin care fiecare dintre ei se manifestă prin mine și prin care îi trăiesc pe ei în timp ce mă trăiesc pe mine.
Bunii și bunele îmi pulsează în respirație, în sinapse, în chimism; treptat (re)devin ei sau poate din multa dragoste îi las să mai fie iar în viață, să decidă, să simtă, să iuțească aerul cu răsuflarea lor.
Nu te înșela, așadară, când mă întâlnești! Cel mai probabil nu noi ne vom întâlni, ci va fi întâlnirea tuturor bunilor noștri, vrednice seminții, vițe pierdute în zarea veacului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu