Nu mai știu cum L-am întâlnit... eram acolo, împreună, în acea lume în care ajunsesem într-o clipită. Îmi vorbea prin vocea dinăuntrul meu, așa cum îmi mai vorbise și altădată, când îmi apăruse într-un vis și cuvintele sale distincte mi se întipăriseră în cunoaștere, lăsându-mi sentimentul că știu fără să spun clar ce anume. Precum grăuntele ce stă mult timp nemișcat deși înăuntrul său lucrează Viața, la fel acea cunoaștere îmi stătea în sânge neclintită.
Acum eram împreună în acea lume și îmi spunea. „Privește cu atenție! Ce vezi?” Mă uitam la oameni și îi vedeam trăind în interiorul unor sfere, ca mici universuri care își schimbau mărimea ori culoarea la răstimpuri. De fiecare dată când îmi lăsam atenția să poposească asupra unuia dintre ei, sfera sa devenea clară și limpede pentru mine. Am stat o vreme privind o femeie frumoasă. Sfera ei, un amestec de trufie și lucire avea un fir, precum un cordon ombilical prins în interiorul ființei sale, un loc pe care l-am știut a fi locașul esenței a ceea ce este. Am privit cu atenție cum universul său creștea sau se micșora, devenea luminos sau întunecat în funcție de atenția pe care o dădea unui anume gând, sau trăiri, am văzut cum lumea ei era pustie sau prindea viață uneori, în funcție de cum o parte din ființa sa mergea în convingerea născută din trufie rece ori dimpotrivă, în aceea ce hrănea gândul întrajutorării.
Am privit apoi, rând pe rând oameni feluriți și universurile lor hrănite prin acele cordoane. În fiecare era un amestec de bunătate și răutate, curaj și lașitate, consecvență și duplicitate în doze felurite. Lumea aceea, formată din lumile fiecăruia dintre cei ce o locuiau părea cel mai straniu lucru pe care îl văzusem vreodată. M-am întors spre EL... mi-a ghicit gândul întrebător și în interior, am auzit acest răspuns.
” Cu adevărat, fiecare trăiește în lumea pe care o hrănește cu gândurile și credințele sale. Fiecare ființă a acestei lumi are acest dar, de a construi ceea ce gândește. După cum vezi, unele lumi sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai puternic colorate, altele mai palide, în funcție de forța gândurilor fiecăruia. Fiecare dintre acești locuitori își trăiește propria ființă dar, fiecare dintre ei crede că vede lumea celorlalți. Acum îți zic, am auzit vocea sa blândă umplându-mi esența, ființele acestea sunt bolnave de neiubire Cu cât crește lumea gândurilor de neiubire, cu atât ei se chinuie mai mult. Ei înșiși sunt sursa suferințelor lor...”
Mi-am întors privirea spre acea lume și am văzut un bărbat și o femeie ce stăteau alături: gândul lui, de dorință către altă femeie, gândul ei, de posedare a bărbatului creau o lume ciuntită de minciuni și iluzii deșarte.
***
M-am regăsit apoi, în lumea mea, privind pădurea și muntele din față. EL dispăruse și am început să îl caut lacom în razele ce se filtrau printre crengi, în valurile de aer rece care-mi umpleau respirația.
„Fii fericită, am auzit vocea-I petrecându-mi-se prin vene! Fii fericită și gândește, vorbește, poartă-te așa cum e necesar ca să rămâi în fericire!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu