Dorul este pentru mine acel ceva magic care face ca visul să se împlinească...de fiecare dată când îmi e dor, nu mult timp după aceea se așează starea de împlinire. Dorul este acea chemare ce prevestește venirea a ceva frumos, ceva după care sufletul meu tânjește... dorul se manifestă diferit și are chipuri diferite: poate să îmi fie dor de un loc, de o stare, de cineva, de o trăire....recent am descoperit cât de dor îmi e de mine...
***
Sâmbăta trecută dorurile astea toate s-au unit și m-au dus unde au vrut ele...m-am lăsat în voia lor și am intrat în poveste...am privit cu ochii sufletului, am colindat cu pașii înaripați și am simțit cu vibrația frecvenței din mesajul pulsarului pierdut cândva în universurile dintre noi.
Aparent situația era dintre cele mai banale și putea vira în dramatic...în esență a fost o experiență densă, complet trăită și simțită... mult dorită. Deși eram singură, m-am simțit perfect însoțită, înțeleasă, privită șăgalnic și încurajator. Era totodată deplin și îndeajuns totul iar comunicarea a fost perfectă: nici nu apucam să dau glas unui gând în interiorul meu că primeam pe dată răspunsul.
Desăvârșirea, miracolul și eternul se împlineau în îmbrățișarea unui dor lăsat în voia lui.
Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanescă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare și neadevărată? Ar fi o greșeală.
{Jules Verne, Castelul din Carpați}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu