Obișnuiam să fug... de orice adiere ar fi putut să-mi ridice flacăra, de orice scânteie ar fi putut să-mi sporească rugul. Îmi puneam haina aceea unică sub care mă ascundeam și așteptam... poate îmi doream să apară o mână care să ridice învelișul ce mă acoperea și care să mă vadă așa cum sunt și atunci să îmi zâmbească. Obișnuiam să fug de teamă de a fi privită...privirea altcuiva face să exiști ... cum în majoritatea timpului refuzam să fiu, obișnuiam să mă retrag, să fug de luminile expunerii.
***
Obișnuiam să nu mă văd și prin aceasta să nu văd... privirile mele alunecau, se prelingeau peste materie fără să lase dâre pe retină...vedeam cu adevărat cu alți ochi, cu ochii de dincolo de orizont, cu ochii de suflet vedeam cel mai ades.
***
Obișnuiesc să merg printre oameni, să le privesc chipul, hainele, mâinile, colțul buzelor, umerii...obișnuiesc să îmi las ochii fizici să remodeleze formele materiei, să urmărească drumul daltei dintâi. Sparg bulgării și îi prefac în pulbere de bucurie din nimic. Transform adierea în aprindere electrică și las ca totul să FIE.
SUNTEM și e de ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu