Câteodată printre contururile din suflet, trăsăturile tale se colorează puternic și ființa ta îmi apare clar în fața ochilor dinăuntru. Preț de clipe sau minute ne privim îndelung și tăcem. .. știm că ne iubim deja, știm că există o mare provocare în întâlnirea noastră și știm că avem un înger comun care ne veghează.
Câteodată, în lumea din sufletul meu noi suntem alături și iubirea dintre noi ne eliberează de tot ce ne pune piedici, ne crește și ne face mai cutezători.
***
Stăteam sub acel cer familiar și curățam pământul. Mă simțeam tot mai fluidă, tot mai fără margini și atunci înțelesul s-a dezvăluit: adeseori stăm alături de omul care are să ne ofere ceva sau căruia avem noi să îi oferim ceva. Limpezimea de sub cerul care mă însoțea în acea zi a fost că nu există ceva ce nu mi-aș putea oferi singură și că postura asta, de unire din nevoie, este fie a cerșetorului fie a sclavului. E ca și cum ar fi vorba despre o neputință, un handicap de orice fel și mai ales sufletesc. Am știut atunci că pot sta fără altcineva, că pot să mă bucur de prezența mea ca de prezența celei mai iubite ființe, că pot să mă însoțesc prin orice aș trăi și că pot să-mi împlinesc sau să învăț să îmi împlinesc nevoile. În noul context dorința de omul iubit, de celălalt, a rămas ca punere în comun, salt împreună, împărtășire a trăirilor, simțămintelor, dezvăluiri și înțelegeri reciproce, creștere, echilibru, recunoaștere, admirație, prețuire. Am știut atunci că dincolo de romantism și tremolouri se afla imaculatul ajuns la desăvârșire prin șlefuirea în secvențele vieții.
***
Câteodată îmi apari ca o mlădiță viguroasă din suflet și am învățat să te privesc și să aștept până când coroanele noastre vor crește împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu