Priveam locul acela din piatră scăldată în razele soarelui și deodată mi-am amintit că auzisem mai demult că acolo este Uriașul. Nu a trecut mult timp și la căsuța albastră ne-a întâmpinat o femeie rumenă ce ne-a spus că în casa aceea a locuit bunica ei și că imediat vom fi conduși să vedem și Uriașul din stâncă. Imagini de suflet mi s-au suprapus și am pășit cu nerăbdare spre stâncă. Am ajuns în fața a ceea se spune a fi piciorul de la talpă până la șold al Uriașului împietrit prins în stâncă. L-am privit îndelung, am înțeles ambele tabere care se pot naște în vederea originii lui și am simțit deodată nemărginirea veacurilor...
***
Cred că dacă privim dintr-o anume perspectivă, fiecare dintre noi moștenește în familia sa un uriaș împietrit cu care își duce viața. El vine din timpuri uitate și rămâne în neamul nostru până când nimeni nu mai știe ce a fost la început, ci este vizibilă doar o parte din el, parte ce a rămas împietrită în ograda noastră. .. și ca și în vechile basme, odată ce îl doborâm, ori îl acceptăm și îl îmblânzim sau îl despietrim și îi relevăm chipul, devenim mai deschiși, căpătăm o inteligență anume, o frumusețe aparte.
Fiecare dintre noi a moștenit un Uriaș împietrit pe care îl poate păstra veșnic, sau poate decide să-l aducă la viață, să-l desprindă din împietrire și să poarte mai departe cu el și în neam un suflet de Uriaș. E însă nevoie de muncă și înțelegere, de desprindere din chingi și tipare, e nevoie de intuiție și privire dincolo de aparent. E nevoie de trancendere și de creștere în conștiință...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu