Aceste vremuri îmi dau o trăire asemănătoare celei din 1989; atunci am simțit o eliberare din perspectiva faptului că poți să spui ce gândești fără să fii pedepsit, fără ca părerea ta să fie motivul unor pedepse fizice, morale, sociale severe. Atunci, în acel decembrie, am simțit cum se ridică o anume greutate psihică și undeva, în cerul de deasupra țării noastre se face mai senin. De atunci am putut să spunem deschis ce credem și ce gândim.
***
Perioada pe care o traversăm îmi dă un sentiment asemănător de relevare, doar că de data asta în plus, arătăm cine suntem cu adevărat. Poate că se putea să ne arătăm esența și în alt mod dar probabil că acesta ne este potrivit; în condiții de viață și de moarte, omul se arată exact așa cum este... și aceste vremuri au creat tocmai aceste condiții de viață și de moarte în care oamenii se arată exact așa cum sunt. Ceea ce mă surprinde cel mai mult însă, este tocmai lipsa de umanitate pe care am cultivat-o în ascuns, noi ca omenire. Ne-am dus atât de mult sub steagul evoluției, am crescut atât de mult pe treptele rațiunii încât tocmai ceea ce ne definește am lăsat de-o parte: omenia, importanța ființei umane, creșterea împreună, susținerea, într-ajutorarea. Și asta a fost posibil atâta timp cât am mers profund în direcția competiției în defavoarea întregului. Mult timp am fost convinși că e important să stăpânești niște abilități declarate dezirabile de către societate și că folosindu-le cu măiestrie îți faci viața mai bună ... doar că de la sporirea confortului, sau ușurarea condițiilor de trai s-a ajuns la o formă de sclavie, cu față de modernizare și progres.
Pe drumul acesta viața omului pare lipsită de importanță, uciderea unui om astăzi are semnificația strivirii unei furnici cu talpa pantofului... nici măcar nu se observă în majoritatea situațiilor.
***
Se știe că pe orice drum există un capăt, la un moment dat drumul se termină și începe altceva. Dacă pe drumul evoluției spirituale se spune că odată cu parcurgerea lui deplină treci din lumea fizică în cea eterică, se face acel transfer asociat de către noi cu Înălțarea, sau cu dispariția fizică în trup fiind, cred că ceea ce trăim acum este proximitatea unui capăt de drum.
Suntem la capătul drumului minciunilor personale și este evident că nu ne mai putem înșela în ceea ce privește cine suntem, ce avem în noi, de ce ne temem cel mai mult. Nu ne mai putem minți că altcineva ne va salva din orice trăim, nu ne mai putem minți că nu putem singuri, nu ne mai putem minți că încă nu știm să ne asumăm, să ne hrănim, încă nu știm ce ne priește și ce ne dăunează, încă nu știm să ascultăm, să iubim, să trăim, să acceptăm ... ne apropiem de momentul în care acceptăm că în tot acest timp am preferat să arătăm spre oricine altcineva pentru eșecuri și spre noi înșine pentru reușite. Aceste vremuri sunt menite să ne arate că suntem toți la fel de implicați și că, vorba lui Camus. „cette histoire nous concerne tous”. Fiecare dintre noi este părtaș și autor în egală măsură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu