Există în mine o parte care se activează de la sine și de care am devenit conștientă destul de târziu în viață. De felul meu sunt o natură pașnică ce se hrănește din echilibru și armonie, din pace. În relații onorez și respect ceea ce este celălalt dar și ceea ce sunt eu însămi. Privind retrospectiv, pot identifica ușor momentul de cotitură, acea schimbare de paradigmă personală care în majoritatea timpului este interpretată ca fiind o inconstanță personală, o nesiguranță, ori o slăbiciune. Chiar dacă uneori am crezut că rămân aceeași în ceea ce sunt, acum pot accepta că sunt situații în care ceea ce sunt dispare și mă comport ca o oglindă perfectă a felului cum mă tratează și cum mă consideră celălalt. Undeva și mai în adânc, gena datoriei, a fidelității există și ea foarte puternic dezvoltată din alte evuri. Prin urmare pot trăi situații paradoxale în care rămân atâta timp cât mai cred în celălalt, în capacitatea lui de a evolua, de a se schimba, de a „vedea” . Adeseori însă, oglindirea mea perfectă îi alimentează celuilalt credința în felul meu eronat de a fi și a acționa, nevăzând că el însuși este cel care procedează în acel fel, nevăzându-se pe el însuși în acea oglindă.
Cu vârsta am ajuns să renunț la a mai fi atașată de creșterea, de evoluția celuilalt și mă concentrez pe ceea ce am de echilibrat, șlefuit, clădit în mine însămi. De la o vreme, simt mai puțină tristețe față de lipsa de integritate, față de lipsa de echilibru evidentă, față de planurile ascunse din spatele unor cuvinte alese, față de minciuni și bârfe, față de lipsa de asumare ori lașitate. Cultiv mai puține relații dar mai echilibrate, armonioase. Accept și îndrăgesc solitudinea care îmi apare tot mai ademenitoare pe măsură ce văd dincolo de măști... nu mai încerc de mult timp să îi arăt celuilalt ce mască poartă, nu mai caut să îl însoțesc până în miezul cald pe care și-l ignoră. Există un tărâm unde au ajuns deja mulți și unde îmi doresc să trăiesc; există un tărâm a cărui sămânță există în tot ce e viu și care își are timpul său de încolțire în fiecare. Te văd și văd această sămânță, accept și respect timpul tău și al meu... ne întâlnim întotdeauna în momentul de pârg și de adevăr.
„Cunoaște-te pe tine însuți!” continuă să rămână singurul motto al adevărului din lumea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu