Așa cum este creată lumea noastră, ceea ce trăiește pe această planetă are nevoie de hrană ca să existe. Fiecare dintre noi se ocupă zilnic de acest aspect esențial al vieții sale și asigurarea hranei este o nevoie permanentă și fundamentală a ființei.
Uneori îmi surprind însă o parte a ființei încă înfometată, încă tânjind ... și știu că hrana fizică este acel aspect limitat a tot ceea ce sunt. Ba mai mult, au fost situații când chiar în lipsa hranei fizice, am simțit o anume dilatare, o anume contopire caldă și hrănitoare, așezată într-o matcă luminoasă.
Sunt etape întregi din viață când dorul după un Eden mult prea vechi ca să mai poată fi repetat dar încă rămas într-o memorie neștiută, îmi străbate simțirea până când ia forma unei tânjiri, unei înfometări particulare. Și atunci simt o nevoie anume, o foame crescută după acea hrană care te ține treaz și atent, lucid, pasionat de lucrul pe care îl iubești, căruia i te dedici. Sunt zile, ani chiar când îmi este cumplit de foame după inspirație, după starea aceea de curgere atemporală în împlinirea unei lucrări cu care să mă simt contopită, de care să nu mă dezlipesc până nu îi simt desăvârșirea... la o altă scară, e ceva comparabil cu ce am simțit în perioada de sarcină sau când am imaginat și am înfăptuit ceva ce mi-a bucurat sufletul.
Este o altfel de foame în lumea asta și uneori o simt năucitor în mine însămi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu