Sufletul are un limbaj al său care se exprimă prin trăiri. Când ceea ce facem este hrănitor, evolutiv, benefic pentru sufletul nostru, simțim bucurie, regenerare, beatitudine chiar; când ceea ce facem este impus, din obligație, lipsă de asumare, rutină, siguranță slab înțeleasă, simțim epuizare, oboseală, apatie, Pe măsură ce trecem prin vârste limbajul sufletului se estompează în spatele unor trăiri care aduc o bucurie iluzorie, și care de fapt este o îndepărtare de sine, o amorțire pe care o luăm drept bucurie deoarece estompează însăși suferința. Ca un paradox, pe măsură ce creștem, pe măsură ce ar trebui să mergem spre maturizarea noastră deplină ( fizică dar și emoțională și spirituală) ne dezlipim tot mai mult de noi înșine, devenind niște accesorii atrofiate ale propriilor suflete.
De câte ori văd un om care își arată supărarea pe el și pe viață, de câte ori văd un om speriat de funcția pe care o ocupă, de câte ori văd neasumare și indiferență, simt o mare tristețe... știu că eu însămi trăiesc această atrofiere de care aminteam și singura gură de aer proaspăt în această sufocare generalizată este să îmi las sufletul să mă ducă în locurile și situațiile în care îi simt fericirea simplă. De mult nu mai caut recunoașteri artificiale, atestate iluzorii, grade ce se risipesc la prima rafală. Am înțeles că în mine există deopotrivă călăul și Mesia, că drumul zilei către noapte este același cu cel al nopții către zi, că ele sunt la fel și se succed perpetuu până când ochiul se va fi obișnuit să vadă și altceva în afară de zi și noapte, iar atunci sufletul redevine viguros și roditor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu