Priveam oglinda apei pe care aruncasem două pietre, la oarecare distanță una de cealaltă și acum urmăream ce se petrece. Din momentul în care pietrele au atins luciul apei și au dispărut dincolo de suprafață, s-au format cercuri la început mici, apoi tot mai largi care au început să călătorească hăt, departe. A venit acel moment în care fiecare cerc al unei pietre a întâlnit câte unul din cercurile celeilalte pietre și s-a format o împletire a cercurilor venite din sensuri opuse. Prima undă a pietrei din stânga și cu prima undă a pietrei din dreapta s-au întâlnit, apoi, continuându-și drumul s-au îndepărtat iar, mergând fiecare spre centrul celeilalte. Fiecare din cercuri a intersectat pe rând cercurile celelalte și în el a rămas în locurile intersecțiilor câte o întrerupere. După întâlnire, nici unul din cercuri nu a mai fost la fel și oricât de mult s-a lărgit cercul, a păstrat în el urmele trecerii celuilalt cerc; niciodată nu a mai fost un contur continuu.
***
Priveam deci cercurile cum creșteau în drumul lor și cum purtau apoi locul pe unde intrase un alt cerc și mă gândeam cum tot așa, după întâlnirea a ceea ce trăiește pe lumea asta fiecare va duce cu sine urma locului pe unde celălalt a intrat. Foarte des ne întâlnim unii cu alții fizic sau ideatic, emoțional sau spiritual și fiecare dintre noi poartă mai departe toate aceste întâlniri.
***
Precum undele apei îmi treci prin simțire și lași goluri în trecerile tale... Împletitură de întuneric și lumină, țesătură măiastră de fire nefamiliare încă... un joc de atracție și respingere ciudat sau poate o regie divină nebănuită...
Cercuri diferite suntem...mult prea identice însă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu