Mi se întâmplă uneori să fiu fizic într-un loc și să am sentimentul unor trăiri multiple, simultane, ca și cum aș fi mai multe ființe deodată. Sentimentul acesta îl am destul de des în mijlocul pădurilor când, ca prin miracol, ceea ce sunt și trăiesc într-un moment se suprapune peste simțiri paralele ori imagini conexe. Pădurea și munții, m-au fascinat dintotdeauna și cred că Viața, atunci când mi-a îngăduit să-mi las amintiri, mi le-a trimis în păduri.
***
Pentru sufletu-mi, pădurea este un Templu și am această trăire în acele zone în care copacii își așează trunchiurile drepte și albe ca pe niște coloane ce străjuiesc și garantează sacrul. Târziu am aflat că pădurea este puntea dintre ceea ce am trăit cu multe veacuri în urmă și ceea ce voi trăi peste câteva secole; așa că ea, pădurea îmi este inimă și înveliș, adăpost și cale, inspirație și trăire... Însuși Templul ce-mi apare câteodată pe capătul retinei vine dintr-un veac cunoscut în care au fost și vor fi ritualuri închinate viului, abundenței, luminii... Aici au loc adevăratele alchimizări ale naturii, ale văzutului și nevăzutului, Aici, de când se știe lumea există coridoare, altare, naosuri, există locuri de reculegere și locuri unde coboară spiritul divin, există treceri secrete și confesionale. În orice pădure, invariabil există locul unde cânți și locul unde miroase a esențe sacre, există locul unde se avântă îndrăzneț vitraliile grațioase spre profilele de azur și locul unde vine iertarea, căința și smerenia... locul unde inima se întâlnește cu ea însăși în brândușe sau bujori sălbatici. De asemenea, invariabil există locul de botez și locul de mir, locul de contemplare și locul marilor treceri...
***
După cum nici o amprentă nu seamănă cu alta, tot așa, soarele văzut printre frunzele unui copac nu seamănă cu soarele văzut printre frunzele altuia... și nici umbrele, nici razele, nici puful ușor ce plutește sclipind în lumina din aer... ori tăcerea Tăcerea unei păduri este unică... nu seamănă cu a alteia și de fiecare dată îmi e greu să știu dinainte cu ce tăcere mă va însoți. Câteodată, aceeași pădure are mai multe feluri de tăceri, în funcție de timp și de intenție. Cu vremea, am trecut prin tăceri groase aproape tangibile, sau ușoare și zvelte, de o limpezime de cleștar, ori tăceri cețos-lăptoase de fuior tomnatic, ușor aspre și distante, tăceri fierbinți, halucinante, ce deformează vizibilul ori tăceri crude, verde-smarald, sau tăceri arămii, bine coapte cu irizări zânatece, și chiar tăceri albăstrii, ale unor elfi pitiți printre stâncile albite de pași, de vânt și de vremuri. Am intrat în tăceri ce mi-au adus liniște în lumea de dincolo de urechi sau mi-au cântat ode intime, singulare.
***
Nici nu mai știu când mi-a crescut printre vene cu liane și mușchi, când mi-a populat globulele albe și roșii, când mi s-a înrădăcinat prin tendoane și a început să-și pulseze sevele prin ființa-mi... poate că am fost și eu și ea în aceeași sămânță pe care un suflu a lăsat-o ușor la poale de munte.
Dintotdeauna, pe această lume a existat și există un Templu în care inimile noastre se întâlnesc cu ele însele în armonie, iubire și mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu