Sunt acele zile când apare de nicăieri și îmi rotunjește palma ca să-i simt unduirea. Se pliază și se curbează ușor până îl simt tangibil sub mâna făcută căuș; atunci o imensă bucurie ne cuprinde pe amândoi.
Sunt acele zile când, fiind poate prea pierdută în gânduri mă face atentă cu o adiere la început, apoi cu rafale tot mai nuanțate, înfășurându-mi mersul în hohote de păr zburlit și înfiorări.
Sunt acele zile când complicitatea jucăușă reapare din senin și chiar dacă nu există vreun nor, mă înfășoară cu un văl răcoros și mă conduce prin plimbările către nicăieri. Uneori îl presimt și îi zic: „Hai!” și vine vesel să mi se așeze sub palmă, alteori mă trage de mânecă și îmi reamintește vechiul nostru joc pe care l-am numit „Coama vântului”.
Sunt acele zile când coama mătăsoasă a vântului mi se așează blând și continuu pe epidermă, îmi întoarce palma a salut și apoi mă lasă într-un gest continuu și drăgăstos să îi netezesc fuioarele încîlcite până când i se așează cuminți pe grumaz.
Sunt acele zile când vântul și cu mine petrecem un timp nepământean într-un joc între văzut și nevăzut, între material și imaterial, între ce este și ce ar putea fi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu