Mă surprinde și îmi dă de gândit această capacitate a noastră de a face ca ceva să pară atât de real... atât de cert. Văd cum de aici, de la ce este „real” în noi se declanșează o serie de reacții, de gesturi, de trăiri, de comportamente. Se aranjează destine chiar, de la ceea ce credem atât de puternic că este cert, „pipăibil”.
Există însă și acele momente în care putem să luăm decizii referitoare la noi înșine, la conduita noastră. Pe cale de consecință, în acest moment de grație al Vieții, îmi promit să îmi umplu clipa doar cu ce are ea să-mi aducă, și să nu-i adaug conotații... îmi promit să trăiesc ceea ce este așa cum este, ceea ce se manifestă așa cum o face firesc, și ceea ce mă definește, fără presupuneri ori amânări. Întotdeauna, ceea ce este, poartă în sine specificul său indiferent de stadiul în care se află: un tei, de exemplu este tei și în bobița apărută din floarea parfumată, și în frunza ce trece prin anotimpuri, și în sămânța ce încolțește sub pământ, și în pomul ce crește falnic prin timp. Este tei și dacă îi spun așa și dacă nu îl numesc în vreun fel, este tei și dacă îl văd ori nu și dacă are frunze ori este nud, dacă îl spulberă furtuna ori îl acoperă zăpada, este tot tei și nu ezită să fie... Pentru el realul nu poate fi trucat ori iluzoriu, pentru el totul vine după o secvență repetabilă aproape simetric, cu mici modificări de timp. Teiul de la fereastra mea, de exemplu, a primit primele frunze galbene din anul acesta încă din vară și nu are salturi de comportament datorate unei îmbătrâniri premature, ori vreunei lipse de noroc ori unei eventuale conspirații ale unor oarecare nori chimici. Teiul de la geam rămâne el însuși atât cât îi e menit să ființeze...
Prin urmare, îmi promit să-mi onorez esența din această viață!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu