Dacă ar fi să îl localizez ca pe o anume parte din mine, el este afectul neexprimat, nemanifestat. Tatăl meu este combinația aceea de atracție și neînțeles, de înțelepciune și căldură pe care le ghicești, pe care le presimți... e ca și cum undeva, în spatele unui munte zărești razele ce îi încălzesc conturul, dar nu vezi soarele... el rămâne dincolo.
Tata mi-a arătat și m-a făcut să simt cele mai puternice trăiri în tăcere... Știu și am simțit că ne-am admirat reciproc, ne-am iubit și am crescut împreună. Iubirea dintre noi a fost ca și cum ceva o sugruma și cuvintele nu puteau să apară în această lume, însă a știut să găsească un fel anume de a o arăta: lumina din ochi și din zâmbet. Îmi amintesc felul său de a fi, de o înțelepciune aparte, umorul său ștrengăresc, uimitor de tânăr până la sfârșitul acesta lumesc...
Tata ...
Este acea parte din mine ce se află la granița dintre subtil și fizic, acolo unde adeseori îmi cunosc iubirea pe care mi-a arăta-o el, pe care am trăit-o cu el. Când a plecat spre Câmpurile Elizee acum nouăsprezece ani și-a lăsat o vreme sufletul să vadă prin mine primăvara ce înflorea atunci, să simtă prin mine căldura noului soare și suflul vieții de aici. Cred că atunci, la trecere, a înțeles imensa trăire pe care a găzduit-o în piept și după care tânjeam în manifestare. Maeștrii spun că Iubirea are cu adevărat rost dacă e manifestată, materializată în ceva, concretizată și într-o împlinire în realul acesta și cred că asta a înțeles abia dincolo.
Este octombrie și îți mulțumesc, te înțeleg, te iubesc acea parte din mine ce a stat atât de mult timp în platonic, în inefabil și în simțiri netraduse în plămadă, Te IUBESC, Tata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu