Stăteam și respiram acel aer și odată cu el cei peste douzeci de ani din viața asta... toate acele stări erau acolo, acea tristețe, și lacrimile și toate ridurile de pe inimă se arătau din nou. Priveam spațiul și viața care a fost și ceva mă sufoca tot mai mult iar o mână se apăsa din nou pe gâtul meu, înnecându-mă. Nu puteam să te privesc, atât de mult se pusese în fața ochilor mei tot ce a fost. Habar nu am cum arătai în acele câteva minute... Tot ce știu este că orice s-a spus, orice am făcut, a fost prea puțin față de imensul sentiment ce m-a paralizat aproape și atunci am plecat brusc.
***
Nici măcar nu știu dacă a fost vreun ultim test pentru noi, ori dacă Cerul a vrut să ne arate ceva, ori dacă trebuia să reparăm ceva și era pentru ultima oară. Știu doar că acolo e ca și locul în care am murit de prea multe ori și rănile încă sunt vii... ce simt însă, e că a fost poate, ultima șansă către generozitate și spre echilibru, și am ratat-o...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu