Timpul mă privea fix
cu ochiul hulpav de corb
flămând.
Mai lasă-mă, i-am zis,
Mai lasă-mă,
sau de fapt,
învață-mă, să te întind,
Să te lungesc și să te lățesc,
Să te înalț mai des,
Învață-mă să mă mut
Din strânsoarea ghearei flămânde
Și să stau liniștit lângă ochiul
tău oțelit.
Să simt apoi cum mușchii,
și organele, cum creierul
și nodul vieții se lasă în voie,
Se întind pe spate, sau pe-o rână,
cum contemplă curgerea lină a norilor,
Viața toată ca pe-o curgere lină a norilor.
Timpul mă privea fix,
Cu ochiul flămând de corb ,
cu ochiul tăios, implacabil, înfometat.
abia în durerea acelei strânsori,
am aflat destinderea întreagă,
curgerea lină, chiar nepăsarea aparentă,
și brazda, și sorocul.
Timpul mă privea flămând
și atunci am putut să ridic privirea și
să mă uit la rându-mi
în rotundul de iris oțelit.
Privirile ni s-au întâlnit,
S-au unit și apoi,
Timpul a plecat EU,
și eu am rămas TIMP..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu