O altfel de privire-352- Perspectiva

 Destul de  des în viață  mă găsesc în situația în care atunci când spun ceea ce cred despre o situație, mi se răspunde mai mult sau mai puțin: „nu sunteți realistă”, sau „te minți singură” sau „nu vezi realitatea”. Mult timp aceste răspunsuri din partea oamenilor mai mult sau mai puțin apropiați m-au făcut să mă simt neadaptată sau diferită, adeseori exclusă, nepotrivită cu ceilalți, cu lumea, cu viața însăși. Ca urmare, am făcut eforturi ca să mă integrez, să „mă potrivesc” doar că invariabil, ajungeam la „simți prea mult” sau „gândești prea mult” încât totul îmi aducea o imensă confuzie. 

***

Ce am făcut cel mai des în asemenea situații?, am tăcut și m-am străduit să dovedesc că nu era adevărat ceea ce mi se spunea sau mi se spune, dar asta nu mi-a adus liniște și acceptare, dimpotrivă. 

Cu ceva timp în urmă îmi venise înțelesul mersului meu în natură; de ce merg uneori ascultând de o chemare salvatoare, alteori de un imbold  terapeutic, ori pur și simplu de un dor, de ce merg deci la munte? Și răspunsul a fost că doar acolo, în acea natură, în păduri, pe acele poteci, cu acele deschideri uluitoare de zări, doar acolo pot să pășesc simultan și într-un spațiu dinăuntrul meu și al vieții. În societate, în interior de grupuri ori lângă oameni, cel mai ades simt o barieră interioară mai mult sau mai puțin groasă, impenetrabilă, care nu îmi dă voie să înaintez în acel tărâm al cunoașterii subtile, al armoniei. E uimitor cum majoritatea cuvintelor oamenilor, chiar și a celor apropiați, includ o judecată considerată ca o abatere a ceea ce ești sau spui de la modul cum văd EI lucrurile și viața. Prin urmare fie ești prea nehotărât, fie ești slab, fie ești negativist, ori pesimist, ori agresiv, ori lipsit de bun simț, fie ești viclean, ori oportunist, interesat, nesimțitor, și lista e lungă din acea perspectivă a locului și înțelegerii personale. În plus, după ce simți că ai primit acea etichetă, urmează și strădania celuilalt de a te modifica, de a te „salva” din ceea ce percepe el că ești și urmează acele tonuri din voce, ori modalități coercitive prin care vrea să te determine să devii ceea ce îi pare că ar trebui să fii. 

***

De ce scriu acum despre acest subiect? pentru că am avut de curând acest înțeles, care poate fi într-o anumită valoare de adevăr, și care pe mine mă face să îmi doresc să găsesc moduri de intercațiune diferite de cele anterioare. Poate că nu e musai să alegem izolarea atunci când simțim puternic judecata celorlalți și nepotrivirea din felul de a fi; poate că pentru început, e suficient să ne așezăm în centrul nostru de fiecare dată când apare evidentă diferența  și de acolo, din centru, să îi spunem: „îmi pare rău dacă felul meu de a fi te-a făcut să simți acest disconfort, el este doar o iluzie pe care tu ai decodificat-o astfel, nu sunt eu. Dacă poți înțelege asta, relația noastră ar putea fi cu adevărat onestă și hrănitoare, așa cum e atunci când merg în natură la munte, pe poteci sau prin păduri. Și ar fi poate acea relație care ar schimba paradigma „irealului” pe care îl punctăm acum.” 

***

În ultimele zile mi-a sunat tot mai des în urechea dinăuntru o urare de drum lung  dar și de rămas bun, și pe care am spus-o cu cel mai deplin senin și echilibru de fiecare dată, cu voce tare sau în gând: 

„ Să mergem cu pace prin anii ce vor veni!”