O altfel de privire-353- When I”m lost....

 Cei care mă cunosc mai îndeaproape știu despre mine că atunci când merg în drumeții și pierd drumul obișnuiesc să mă întorc, să fac drumul înapoi până la ultimul semn ori indicator, mă opresc o vreme acolo până găsesc continuarea corectă și pornesc din nou. 

 Același lucru îl fac și în viață: e posibil ca tot trăind în compania altora, ori ajungând în medii care nu sunt neapărat favorabile drumului meu, să mă rătăcesc, să mă trezesc pe o cărare ce nu duce nicăieri ori pe care nu o simt ca fiind conformă cu felul în care sunt menită să trăiesc și atunci, când totul e tot mai străin și mai neadecvat decid să mă opresc și fac drumul înapoi până ajung la ultimul semn ori indicator care îmi arată ceva cunoscut, ceva familiar; mă opresc acolo o vreme și aștept să găsesc continuarea drumului care îmi definește viața asta. 

***

De curând, aflată în una din aceste perioade de întoarcere înapoi spre drumul personal, am găsit indicatorul și tot privind în jur am aflat până la urmă și cel mai des motiv pentru care  mă tot abătusem spre depărtări ce îmi  tociseră forțele. Am stat deci ceva mai mult în punctul de odihnă familiar și chiar intenționez să mai rămân un timp, până când totul devine și mai limpede. Cum ziceam, în acest repaus am înțeles  ceea ce m-a făcut să mă abat atât de des: drumul pe care sunt intersectează o mulțime de alte drumuri care mie îmi sunt deja cunoscute, pe care le-am parcurs de mult ori cu alte prilejuri și atunci când întâlnesc pe cineva care se arată dornic să afle mai mult despre drumul său, fac o bucată de drum cu el din dorința de a-i împărtăși ceea ce știu deja dar și din a-i transmite din căldura și bucuria parcurgerii drumului însoțit de cineva de încredere, onest, cineva care își asumă rolul de prieten pe cale, de martor al evoluției personale.  Totuși, dincolo de sentimentul de dăruire și de manifestare a dascălului care sunt în esență, cred că există și o formă de orgoliu care se vrea hrănită periodic și care mă încurajează în rătăcire. 

***

Invariabil cei  alături de care pornesc din nou pe drum, după o vreme de mers îmi confirmă nefirescul alăturării: cel mai des ei vor doar să afle căștigurile imediate și materiale din parcursul lor, iar insistențele mele spre tot ceea ce se află dincolo de aparent, spre un altfel de a trăi aduce tulburare, tristețe, nepotrivire. 

 Prin urmare, în această adăstare recentă am făcut o înțelegere cu acest orgoliu flămând și i-am promis o altă formă de hrană; în același timp am putut să privesc cu atenție drumul pe care am pornit la nașterea asta. Încă nu știu dacă e menit să fie solitar în întregime dar știu că e singurul care mă face să mă simt vie, care mă hrănește și îmi dă bucuria de a fi aici. Spunea cineva apropiat „Nu oaia neagră e diferită, ci toate celelalte sunt la fel” și înțelesul acestei afirmații mi-a așezat în mine și în jur o conectare nemaisperată și o înrostuire atât de așteptată. 

***

Când mă pierd este de fapt o deplasare „spre roșu”, o expansiune care mă poartă constant către miezul a ceea ce sunt în fapt și acest înțeles mă clădește perpetuu.