Îmi place să privesc, mai degrabă decât să vorbesc. Îmi place să îmi port privirea prin vizibil și invizibil, pentru că a rămas în mine un perptuu explorator dornic de cunoaștere. Dacă multe ce mă alcătuiau și-au pierdut sensul de-a lungul vieții, privirea ce cuprinde zarea a rămas la fel de fascinantă, de îmbucurătoare și proaspătă pentru mine.
Privind se întâmplă să aflu, să cunosc, să știu căci fiecare imagine mi se strecoară până în celule și odată cu ea un sentiment anume de curiozitate încă flămândă, de ușoară excitație ca în fața unui mister și de deschidere spre înțelesuri interioare.
Într-o zi, prin pădure fiind, am descoperit că deși priveam adeseori, nu vedeam cu adevărat. Atunci, în ziua aceea copacii au fost cei care mi s-au arătat diferiți de cum îi vedeam mereu pe drumul acela Și am știut că a fost un dar.
În altă zi, lângă omul iubit fiind, îi căutam privirea ca de obicei, căci îmi place să mă descopăr prin ochii celuilalt. Îmi place să mă văd cum mă vede bărbatul pe care-l iubesc. Atunci, în acea zi însă am zărit un licăr de neputință: era mult prea vast ceea ce bănuia că există în universul din mine și nu îl putea cuprinde. Atunci am știut că va renunța.
Și-apoi, într-o nouă zi, între niște oameni fiind, am văzut stângăcia, conformismul, nefirescul din socialul lor, fățărnicia chiar sub chipul convenienței. Am știut că voi pleca.
***
Îmi place să privesc mai degrabă decât să vorbesc și una din dorințe este ca ceea ce văd prin ochii celuilalt să fie tot atât de frumos ca ceea ce văd prin ochii mei. Îmi doresc ca oamenii să se privească sincer în ochi, să fie deschiși, să știe că tot ceea ce se spune ori se face are urmări și să își asume aceste urmări. Îmi doresc ca oamenii să „vadă” și eu să văd prin ochii lor calea iubirii și a păcii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu