Când am înțeles că deși îmi doream fericirea, iubirea pe care o trăiam provoca suferință, m-am oprit o vreme. M-am retras din a mai privi în vreun fel.
Atunci, ca atunci când urmăream mișcarea unui pendul ce se apropia treptat de verticala nemișcată, am perceput cum ceilalți îmi apăreau tot mai puțin polarizați, până când au ajuns la zero; de acolo, din acel neutru, totul a devenit egal, de-o uniformitate fantastică: nu mai era nimic de revendicat, nimic de iertat, nimic de dovedit ori de îndreptat; totul era perfect în sine și fiecare participa în felul său la curgerea eternă. Atunci am știut că acolo unde eram îi puteam întâlni doar pe aceia care ajunseseră și ei în acel loc, la acea înțelegere, la acea trăire. Am știut că de acolo urma să continui curgerea spre nivelul superior și că aveam să cunosc alți oameni, să împlinesc alte visuri, să creez noi „prunci”. Am știut că aveam să stau acolo atât cât era necesar și că voi porni apoi.
Redevenisem una cu Calea, o vedeam din nou, ceața se risipea.
***
Uneori ceea ce vedem în afara noastră determină felul cum privim lumea, alteori, felul cum privim lucrurile schimbă lumea în care trăim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu