Nu am știut niciodată ce se întâmplă în alt spațiu, ce anume din mine participă și nici la ce... doar am presimțit-o, așa cum furtuna e anunțată de o răcire bruscă a aerului. Oboseala care mă trăiește periodic are nuanțe de necuprins, și de tristețe. Unii îi spun melancolie... tot ce știu este că mi-am luat-o ca misiune, poate că este doar o iluzie a unei ispașiri din alte vremuri, poate că este o scuză sau doar paranoia.
Din cele știute până acum nu este vorba de oboseala fizică, nici emoțională, nici de cea psihică... este acea oboseală a celui ce ține flacăra să ardă atunci când mulți se tem de foc și de lumina sa; e oboseala celui ce iubește iar, și mereu și simte că iubirea asta e prea sus pentru mulți și de neînțeles; e oboseala celui care simte ce simte celălalt și durerea lui. Și un orgoliu nemăsurat și mistuitor îl poartă spre vindecare, a sa, a celor pe care îi iubește; oboseala celui ce simte și știe că iubirea sa îi arde pe cei care se apropie prea mult. Și atunci renunțarea lui vine tot din iubire.
Pe lumea asta sunt unii oameni care rătăcesc și sunt mistuiți de un altfel de dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu