- Ce e cu ea? de ce are atâta putere asupra mea? Ce dar poartă?, am întrebat deodată.
- La ce te referi, mi-a răspuns liniștit
- La singurătate...
- Explică-mi!
- Ei bine, e ca pomul de Crăciun plin cu globuri pictate. Te bucuri când îl vezi în ansamblu, în anumite momente stai cuminte alături și cercetezi în detaliu câte un glob, până intri în esența picturilor sale. De câte ori mă uit la globul ăsta, al singurătății, ceva se modifică în ființa mea. Cu timpul trăirile s-au modelat, s-au estompat însă acesta încă are puterea de a mă face să simt că virez.
-Cum adică să virezi?
- Adică să renunț la mine, la ceea ce sunt ca să mă potrivesc mediului ... în natură nu simt că renunț la mine, dimpotrivă, acolo mă regăsesc. În schimb, în societate, în relații, e altceva... În situația asta, e ca un picaj în gol care mă așteaptă și față de care, de fiecare dată, mă opun agățându-mă instinctiv de ce e în jur.
- Aha... Ce ai vrea să știi, de fapt?
- Am înțeles unele lucruri ... aș vrea să știu de ce mă tem încă de singurătate și cum mă pot bucura de ea mai mult?
- Dacă ne întoarcem la partea aia cu picajul, când îmi povesteai, am avut imaginea ta în fața unei prăpăstii, sau a unui gol și ți-am văzut gestul de a te ancora puternic în ceea ce era în jurul tău la acel nivel...
- Mda... de fapt are mult sens ... și e legat și de perioadele de frică de înălțime, pe care le-am trăit de la paroxistic până la estompat spre inexistent. Vezi tu, mi-am dat seama de curând că ceea ce credeam a fi la mine anumite calități, sunt de fapt reacții puternice la lipsa de răspuns din partea mediului la nevoile mele în etapa în care mă potriveam, mă integram acestei lumi. Acum înțeleg că ceea ce de-a lungul timpului mulți apropiați au observat a fi un dar pe care îl ofeream, și anume susținerea, încrederea pe care o am în capacitățile celuilalt, credința că va reuși, că poate ce își propune, are în spate și în paralel nevoia mea acută de a fi susținută, sprijinită, încurajată. aprobată sau și mai mult, „văzută”. În unele scrieri este definită ca frica de a nu fi abandonat... hm... aici cred că este miezul vârtejului: am încă nevoie de a vindeca această parte... Și frica mea de apă... tot aici este...
- În acest context, singurătatea, cum este ea acum pentru tine?
- Poate că sună paradoxal, dar este exact sprijinul pe care îl căutam; îmi oferă limpezime, ocazia de a lua decizii, îmi creează confort și acea stabilitate fără să am sentimentul că mă agăț în grabă, dintr-un ultim gest de supraviețuire.
- Am impresia că ai mai descoperit ceva acum...
- Da, mă gândeam la felurile în care poți trăi singurătatea, pe care le-am văzut în familia mea restrânsă și lărgită și la faptul că simt față de ea ambele forțe: și de atracție și de respingere și din acest motiv și felul cum mă comport este de a o căuta și de a fugi de ea.
- Și acum...?
- Acum am aflat că nu e nevoie să fie permanentă, că de fapt nu e nevoie ca nimic să fie permanent...am reaflat... uitasem asta.. Interesant e că se întâmplă să merg periodic spre acest „pentru totdeauna” , spre alb-sau negru, spre așa sau așa... Hm...
- Cum e golul ăla acum?
- Golul ăla are lumină, până acum era negru înăuntrul său
-Și acum?
-Acum văd că are poteci ce îi parcurg laturile, că golul este mult mai larg în circumferință și că nu este despre o cădere pe verticală ci despre o șerpuire ce meandrează spre un orizont al cărui capăt nu îl deslușesc bine, dar, care are soare, vegetație, și.... ciudat, nu văd oameni ...
- Aha, golul care te sperie e legat de oameni?
***
.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu