marți, 27 decembrie 2022

O altfel de poveste-12- The first cut is the deepest

Ascultam acea înregistrare și vedeam prin fața ochilor dinăuntru cum viața mi se derula încetișor și, asemeni pieselor de domino ce se prăbușesc în lanț,  invariabil, în momentele în care inima mea se lăsa  încrezătoare în mâinile omului drag, indiferent dacă acesta era iubit sau părinte, frate, membrul familiei, prieten de suflet, ei bine, acela se purta, simțeam eu,  de o cruzime nedreaptă la adresa mea, ca și cum aș fi înfăptuit cine știe ce mârșăvie și apoi șirul construit până atunci se prăbușea piesă cu piesă.

***
Am rămas mută o vreme... mi-am revăzut toate celelalte muțenii în situații în care nedreptatea, absurdul, nemeritatul mi se păreau atât de mari încât alegeam să tac ... era ca și cum recunoșteam o forță mai mare cu care mă confruntam și pe care nu o puteam identifica. Și totuși, o vreme, rămâneam în orbita omului respectiv, încercând să-mi readuc dreptatea cumva, să-mi clamez justiția. Rămânea sfâșierea din suflet și dorința de a continua. Cu o încăpățânare aproape ireală am continuat să cad, să mă ridic, să primesc lovitura care mă dobora, pentru ca să mă ridic iar până când altcineva urma să împlânte pumnalul. 

***
Vine o vreme când ai șansa rară să „vezi” și să înțelegi ceea ce trăiești. Într-un moment de grație am ajuns la prima din aceste lovituri, aceea trăită în prezența mamei, copil fiind, ființa cea mai apropiată și mai dragă. Față de ea am trăit prima lovitură de acest fel, prima „ înjunghiere de suflet” și de atunci, pe aceea merg toate celelalte. Implacabil, la un anumit soroc, cel drag, căruia mă dezvălui zic eu, lovește în același loc, în același fel, lăsând la vedere pentru o vreme rana vie pulsând. Cu timpul ea a fost mai mult sau mai puțin vizibilă, a stârnit reacții diferite, de la milă, înțelegere până la repulsie... foarte, foarte rar compasiune. 

Cum în orice vătămare e necesar să existe și o lecuire, i-am luat seama, privind-o cu atenție și am înțeles că pentru a putea ființa dintr-o poziție echilibrată a ceea ce sunt e absolut necesar ca aceea, prima, cea mai adâncă, să se închidă pentru totdeauna... și să vindec ce e legat de ea. 

În mod ciudat, căutând-o cu privirea nu am putut să o zăresc acolo unde mă durea tăios ci am văzut-o sub forma unui chip, a măștii ce se arăta. M-a surprins că  ceea ce se vedea în afară nu avea formă umană ci era un contur sofisticat de figuri geometrice cu sens în alt plan, mai puțin în cel pământean. Erau tușe, nuanțe, linii drepte, colțuri, dar nicio curbă, niciun rotund, nicio mlădiere. Exteriorul era total opus interiorului și între cele două existau zidurile groase de apărare, pe care le ridicasem în timp după fiecare nouă săgeată bine înfiptă. 

Am privit ”chipul”, am privit zidurile și m-am lăsat încălzită de o înțelegere plină de compasiune față de tot ceea ce am trăit. Am înțeles că era și asta menirea mea, aceea de a  lăsa pe rând zidurile de apărare să cadă, de a mă însoți lucid și protector față de ceea ce sunt, de a îmi stabili țeluri și a le spune ferm, de a înțelege și accepta drumurile comune atât cât sunt  dar și pe cele diferite și de a avea înțelepciunea să nu le forțez să prindă alt contur pentru că sunt tot atâtea distrageri de la Calea mea. Am înțeles că fiecare menire are susținători și detractori și că este important și sănătos să le înțeleg rolul și mai ales, uitându-mă cu atenție la „chip” am știut că este momentul să îl las să cadă pentru a îmi arăta fața în deplină siguranță.

În sfârșit am realizat și eu „că însăși apărarea mea mă ucide!” Lavinia Bârlogeanu  





Niciun comentariu: