Toamna aduce cu ea și acele zile de ceață, care la munte au o frumusețe aparte... prima dată când am mers toamna prin ceață la munte am avut un sentiment de mister și mistic, o atracție nouă m-a cuprins și faptul că zarea atât de dragă îmi era ocultată, m-a făcut să mă bucur de imediatul și strict alăturatul care mă conțineau. Ca de fiecare dată, ceea ce trăiesc în imediat mă face să merg pe un alt plan și să privesc prin celălat ochi...
***
Îmi vin tot mai des în trăire secvențe pe care le simt ca fiind asemenea bruiajelor într-o melodie frumoasă, ori ca un bâzâit în curgerea cristalină... suntem cu toții într-o curgere, pe un drum, același drum, și tot ce reprezintă viața noastră este să mărturisim despre unde ne aflăm, despre ce parcurgem, trăim, vedem, lucrăm. Indiferent unde ne aflăm, în acel loc și timp au mai fost mulți alții care au lăsat și transmis mărturia lor. Muntele mi-a adus limpede această înțelegere: fiecare traseu pe care mergeam pentru prima dată fusese parcurs de mulți alții înaintea mea, fiecare peisaj sălbatic și uimitor pe care îl descopeream cu trăirea novicelui, defătase mii de alți ochi și suflete înaintea mea. Cum era rândul meu să semnez în „cartea de oaspeți” a acelui timp și loc, am făcut-o în felul meu și asta a adus inspirație acelora care nu știau de existența sa.
***
Existența fiecăruia dintre noi are sens doar pentru că existăm toți, în caz contrar, dacă în afară de noi nu ar mai exista nimeni altcineva ar fi în zadar ceea ce cunoaștem, ceea ce înfăptuim, pentru că nu ar folosi nimănui. De aceea, o nevoie fundamentală a fiecărui om ce trăiește pe acest pământ este sentimentul că ceea ce reprezintă el este de folos altcuiva: faptul că cineva primește cu bucurie rezultatele eforturilor noastre, cunoașterea noastră, mărturia noastră din trecerea prin viață este Adevărul poersonal al fiecăruia; bruiajele apar când nevoia și dorința se confundă, când ne străbate trăirea respingerii și a departajării; trăim un paradox perpetuu: văzută din alt plan, viața noastră pare o deformare în sensuri opuse determinată de sentimentul superiorității și al disprețului chiar față de orice alt trăitor care nu bifează criteriile care au sens pentru noi, pe de o parte, și eforturile de a-i atrage în aceeași măsură pe ceilalți spre noi, ca să valideze nevoia noastră fundamentală de sens. Suntem supuși modelărilor felurite indiferent de locul unde ne aflăm și singură, conștiința că ceea ce pare a fi adevăr absolut și convingere este precum ceața din munții stâncoși îmi pare a fi abordarea potrivită a vieții.
***
Suntem călători pe drumul pe care au trecut miliarde înaintea noastră și pe care vor mai trece de multe ori alte miliarde. Înțelept îmi pare să înțelegem că ceea ce credem a fi adevăr absolut este doar un alt fuior de ceață. Și ce îmi pare acum cel mai important este să diferențiem ceea ce facem din dorință și ceea ce este nevoie fundamentală pentru noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu