Tot ceea ce văd, ce aud, ce simt, ce imaginez ori ce ating este deja în mine... sunt reliefuri și clime, sunt pulsații și cântec, sunt lumini orbitoare și hăuri fără fund... sunt popoare, sisteme și legi... tot ceea ce trăiesc într-o formă sau alta este deja în mine... Câteodată le simt pe toate deodată, alteori pe rând... câteodată totul se face greu, se solidifică în blocuri imuabile și universul din mine se mișcă la ralenti... alteori totul devine fluid, se lichefiază munții înșiși, se subțiază calotele, se evaporă straturile și totul devine ușor, zglobiu, vesel.
Există o anume succesiune pe care o presimt uneori prin gânduri, alteori se întâmplă fără să o prevestesc și îmi punctează etapele, ciclurile, peregrinările cu trăiri bruște, nebănuite.
Tot ceea ce există pe lumea asta, este deja în mine și tot ceea ce am reușit să iubesc înflorește frumos pe un orizont liniștit. Dimpotrivă, a rămas ceea ce nu am reușit să iubesc și asta este etapa cea mai importantă a vieții unui om: să transformi neiubirea în iubire. Neiubirea... și mai ales neiubirea de sine, de lumea dinăuntru, de ceea ce există pentru că știi că există.
Să treci prin neiubire și să ajungi dincolo de ea iubind este victoria finală... este cununa și ultimul adevăr. Alchimia reală este să preschimbi neiubirea în IUBIRE, să îți cunoști abisurile și piscurile interioare, să le accepți firescul, să îți acordezi strunele ființării pe cele ale vrerii divine și să trăiești unisonul, să-l inserezi în putândul tău.
***
Când ajung pe tărâmul Nemaiputândului îmi suflec mânecile și fac curățenie generală... atunci e semn că e vremea iertării mai cu seamă și a lămpașului prin abis.
2 comentarii:
"...și mai ales neiubirea de sine"❤️
lucrăm, Ni! <3
Trimiteți un comentariu