Noi toți, chiar dacă știm sau nu, trăim din perspectiva durerii. Este deja cunoscut faptul că fiecare dintre noi poartă cu el diferite răni personale sau de familie, unii vorbesc despre răni karmice iar alții, afirmă chiar că fiecare om, în momentul concepției sale, primește ca moștenire „rana sacră” care, potrivit lui Richard Rudd „este o zgârietură sau ruptură care s-a format la începutul universului... asemănătoare unei găuri negre infinit de dense, care nu poate fi niciodată umplută și care este înscrisă holografic în fiecare aspect al universului.” Mai departe, potrivit aceluiași Richard Rudd, „...rana sacră este motivul existenței noastre. Viața însăși este o reacție la rana sacră- întrucât evoluția se petrece în timp ce viața încearcă să umple gaura mistică din inima creației.”
***
Luând ca mod de înțelegere această perspectivă și derulând parcursul personal prin viață, pot afirma faptul că destul de curând am asociat durerea cu oricare alt simțământ și chiar iubirea părea să nu aibă sens în lipsa durerii. Prin urmare, am învățat să aleg între două dureri și atunci când devenea de nesuportat o situație, mergeam spre alta, care avea ca fond o durere mai mică. Privind viața pe care am trăit-o până acum, alegerile mi-au fost dictate de durere și nu de IUBIRE... am mers în locul și spre oamenii care sufereau de ceva, pe care îi durea profund ceva și am mers acolo pentru că trăisem durerea până la insuportabil... durerea fizică, mentală, și sufletească. E cumva ca în bancul cu eschimoșii care și-au cumpărat în masă frigidere pentru că au fost convinși că în ele era puțin mai cald decât afară. Și, da, așa cum simțim poate mulți dintre noi acum, ne-am ținut de frig unii altora... poate mai puțin de frig decât alții...
***
Să recunoaștem în mod onest, suntem încă amorțiți pe dinăuntru... avem încă acel ciob de gheață în inimă și în ochi...și de aceea, oricât de mult am merge spre a-i vindeca pe ceilalți, în învățăturile noastre se simte încă durerea, este încă prezent frigul din inimă.
***
Foarte puțini sunt aceia care au ajuns să-și încălzescă ființa cu totul, care au reușit să lumineze rana sacră și să îi găsească oblojeala... ei se numesc avatari, sau iluminați.
În rest, cred că suntem cu toții niște plăpânzi pui de stele și asistăm uimiți cum ne încolțesc penele și învățăm să deosebim durerea de iubire.
De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandul meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu sunt eu acela
cu care vorbesc!- Nichita Stănescu „Enghidu”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu