O mare parte a vieții ne identificăm cu rănile noastre dar, în mod paradoxal, în egală măsură le și respingem. Există câte o rană pentru fiecare zonă importantă a ființei: avem răni sufletești, sexuale, trupești care reprezintă tot atâtea măști sau paravane între noi înșine și viață. Ne ascundem constant în spatele acestor răni pe care în același timp le disprețuim. Între noi și rănile noastre există o relație ciudată de atracție și respingere pe care o amplificăm până când, într-un anume moment reușim să facem un pas dincolo de ele și să le înțelegem rostul. Fiecare rană ne-a adus daruri nebănuite: am învățat răbdarea, atenția, grija, am învățat să ne întoarcem la noi, să ne acordăm îngrijire și repaus, liniște, blândețe, am învățat mai ales să fim atenți la noi și să le recunoaștem și în ceilalți, să-i înțelegem în manifestări și să-i ajutăm și pe ei să și le observe și să le vindece.
Rana este cauza și manifestarea ne-iubirii noastre și atâta timp cât nu o înțelegem așteptăm ca celălalt să vină spre noi, să ne ofere iubire și înțelegere la un nivel ideal... oricum, în prezența rănii iubirea altcuiva tot ne va durea. De aceea, oricât de mult am vrea să fim generoși, oricât de mult am merge spre a-i ajuta pe ceilalți, spre a-i vindeca, atâta timp cât în noi nu s-a produs miracolul iubirii de noi, de rana noastră și de cel care a creat-o, demersurile noastre nu sunt decât prilejuri de rezonanță și amplificare între suferințele comune.
Blândețea, răbdarea, maternitatea sau paternitatea manifestate în mod constant și profund față de noi înșine, și mai ales non judecata sunt cele care ne vindecă și declanșează vindecări miraculoase în jur... căci odată ce ai cunoscut miracolul vindecării ceva din tine se schimbă definitiv și nu mai poți fi altcumva decât onest și blând, ferm și conștient de ceea ce înfăptuiești trăind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu