În zilele mohorâte de sfârșit de noiembrie tânjești după căldura din vatră, după o ceașcă aburindă de ceai, după căldura unei îmbrățișări ... Zilele mohorâte de sfârșit de noiembrie sunt ca acele drumuri printre norii cenușii până când, timid se întrevede o rază lină de soare palid, ce se întinde precum un zâmbet diafan.
E un zâmbet anume, care vine de undeva de sub coaste, încălzește puternic ființa și apare liniștit pe chip luminând blând prin ochii senini. E zâmbetul pe care îl simți în apropierea unui prunc, a unui pom încărcat de flori crude, e zâmbetul a bucurie și a miros suav de esențe arabe, e unduirea de catifea a unei melodii ce se insinuează ondulat prin pori, e învăluirea caldă a privirii omului drag.
E același zâmbet de-a seninul, de-a armonia, de-a pacea strălucitoare ce cuprinde lin universul cu zbor din pene albe de îngeri ori fulgi ușori de nea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu