Uneori privesc la drumul prin viață ca la un drum pe o tableta cu cercuri concentrice așezate precum o pistă în spirală. Ne așezăm la început fiecare pe culoarul său și ne tot rotim o vreme pe el până când la următoarea cursă ne găsim la start pe un alt culoar. În felul acesta parcurgem curse circulare succesive până când , deodată ne găsim în centru, in cercul din miez, unde nu mai e nevoie să facem curse obositoare ce ne epuizează forțele creatoare, ci e suficient să ne păstrăm echilibrul în acel loc. Revenind la cercurile concentrice, fiecare dintre noi a stat o vreme pe acela al spaimei de a pierde ceva sau pe cineva, ori pe acela al revoltei împotriva a ceea ce se întâmplă cu nuanță de nedreptate în viață, ori pe cercul tristeții ca urmare a ruperii și separării primordiale. ori pe cercul dorinței rezultată din curiozitate pofticioasă.
Pe fiecare din aceste cercuri am stat cât am trăit respectiva simțire până în ultimele sale manifestări: am trăit tristețea și jalea până la paroxism, până ce a trecut prin straturile universului și nu a mai avut unde să se audă... am trăit revolta maximă până când am strigat-o în fața divinității însăși, ori am trăit dorința mistuitoare până când i-am simțit arderea răvășitoare.
Am trecut pe rând prin fiecare dintre ele și m-am regăsit în fiecare, până când încet, încet am atins cercul ultim, cel din miez: acolo am trăit universalul în plinătatea sa, am găsit acea umplere a tot și a toate, care aduce Pacea. Am simțit cum ceea ce sunt se umple ușor cu această trăire a deplinului perfect în ființarea sa...ca și cum, o cortină groasă a lunecat încet, lăsând la vedere perspectiva divină a toate câte sunt.
Din cercul din mijloc nu mai poți să fii altfel decât să lucrezi în iubire, în înțelepciune și sens. De acolo nu mai poți crede și trăi despărțiri reale, separări, nedreptăți, injustiții ori neiubire.
În cercul din miez ești în ochiul divin în toate ce există pe lumea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu