Sunt momente și situații când, ca să poți înainta e necesar să faci o mișcare înapoi... fie pentru a vedea mai bine, fie pentru a face pace cu ce a fost; uneori în înaintare există puncte puncte între paranteze rotunde: sunt bucle ale vieții.
În unele zile viața te cheamă și te vrea doar pentru ea... atunci te retragi o zi, două, o vreme din fluxul cotidian și te întâlnești cu tine la drum: te asculți, îți cunoști tăcerile, îți auzi pulsul, îți lași intuițiile să te brăzdeze și mergi... sunt zile când e nevoie să fii doar tu pe șosea, ori în cameră, ori prin pădure...sunt zile când te simți direct unit cu soarele, privit de străbuni, simți brusc îmbrățișarea caldă a unui loc și stai în acea strânsoare până când constați că ai inima mult mai ușoară deși nu băgaseși de seamă cât era de încărcată. Sunt unele momente când calea de la agonie la extaz îți e deschisă și ești purtat pe ea cu viteza fulgerului, când te simți ocrotit în căușul străbunilor, mângâiat cu raze și plouat cu picături sonore de invizibil.
Atunci te regăsești așezat pe vârful din unghiul de cătare și privești cu ochii orbi într-o direcție încă fizic invizibilă lăsând ca fire de simțire să țeasă între sufletu-ți și nădejde o cale dantelată, ușoară și trainică .
***
- Bună ziua, sunt chiar 54 minute până sus? am întrebat pe cel ce venea din sens opus la vale.
- Bună ziua, mi-a răspuns, nu știu cât e, am venit alergând de acolo.
***
Eram pregătită să ajung în maximum 15 minute dar mă aștepta un urcuș în pantă serioasă de lungă durată. Am renunțat și am continuat de mai multe ori ... am fost doar eu pe drumul spre sus, nu era nimeni, așa că la un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva eram pe alt drum. Am continuat să urc și am cerut semne că sunt pe drumul corect. Indicatoarele s-au înmulțit, erau și marcaje suplimentare pentru un maraton care se desfășura atunci și peste care se suprapunea excursia mea. Urcam și priveam cu ochi lacomi tot ce era în jur: aveam o dorință să cuprind cât mai mult să văd, să le așez în suflet pe cât mai multe. Erau porțiuni de liniște necunoscută, și porțiuni de zgomote felurite: ici cântau unele păsări, colo se auzea doar vântul, dincolo parcă respirau rădăcinile, din nou aici s-a pornit o ploaie doar de sunete, acolo o viețuitoare își căra proviziile. Mă simțeam ca și cum treceam prin tărâmuri felurite, străjuite de copaci cu figuri unice.
La un moment dat bolta copacilor a început să se deschidă tot mai mult și cerul și-a dezvăluit azurul pe deplin. Am știut că ajunsesem și într-adevăr am văzut cetatea foarte aproape. M-am apropiat cu un sentiment de evlavie, am sărit un pârleaz și de îndată ce am intrat în perimetrul ei am simțit zâmbetul lunecând prin ființa-mi. M-a întâmpinat cu bunăvoință: a făcut onorurile de gazdă, m-a condus prin foste incinte și m-a poftit să șed într-un loc ce părea de oaspeți: am privit în jur și m-am așezat direct pe pământ...m-am descălțat, am închis ochii și am simțit îmbrățișarea caldă, ca de mamă iubitoare și tandră ce își așteptase timp îndelungat copilul iubit. M-am simțit alinată brusc de dureri nici măcar știute și o fericire așezată mi s-a răspândit difuză prin sânge. Plângeam de bucurie și priveam cu nesaț împrejurimile: frunzele argintate ale mestecenilor zornăiau ritmat puțin mai încolo, lăcuste sprințare trasau în poiană o hartă sonoră a unei melodii ierboase, iar pe scena de aer fluturi diferiți dansau singuri ori în perechi un menuet al iubirii.
Am stat așa o vreme admirând spectacolul unic la care asistam până când de undeva din spatele cortinei am știut o voce rostind:
Totul e de iubit!
Apoi, ca la un semn, totul a început să se schimbe, se auzeau voci de oameni, au apărut turiști, apoi echipajele de maratoniști au început să se prezinte la punctul de verificare așezat la baza cetății. Am plecat cu inima ușoară, plină de bucuria unei victorii neînțelese încă.
Dincolo de zidul cetății mă aștepta un emoticon zîmbind și puțin mai încolo, pe o coală albă de hârtie, un mesaj privea spre trecători:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu