Suntem în noi înșine ca într-o casă în care ne naștem. O vreme stăm în pătuțul nostru culcați și tot ceea ce putem vedea este ceea ce ne este foarte aproape privirii ca ceva fiind deja acolo sau ceea ce vine spre noi la distanța potrivită de a fi perceput. Cu timpul părăsim pătuțul și ochilor noștri li se arată un spațiu mai larg, apar încăperi noi și atunci când suntem iar în pătuț, în noi există deja imaginea a ceea ce se află dincolo de el.
Treptat, treptat devenim dornici de a afla mai mult și ne deplasăm singuri prin casă, prin jurul ei, prin cartier, mergem prin țară și prin lume. De fiecare dată în ochii dinăuntrul nostru vizibilul se mărește și el. Când am înțeles ce se poate vedea pe întins, ne ducem în explorări pe verticală și avansăm spre piscuri de munte sau ne cufundăm în abis de mări. Și iar ceea ce purtăm cu noi se mărește, crește ca întindere, ia dimensiunea universului pe care îl știm de acum.
Vine însă o vreme când ne aventurăm în altfel de călătorii, de transcendeță, în spații din alte geografii. Și acolo descoperim ceea ce ne este aproape până când ”vizibilul” ajunge să cuprindă simultaneitatea...este o trăire de o anume senzualitate și bucurie să ”vezi” cum o situație unică răspunde unor intenții multiple, cum un singur fapt ”rezolvă” cererea mai multor oameni. Atunci presimți că ceea ce este iți este cu adevărat puțin cunoscut și că de fapt ești încă bebeluș în pătuțul tău, fascinat de ceea ce e foarte aproape de cuprinderea privirii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu