Cu timpul observăm cum situații familiare ne aduc altfel de trăiri...
De exemplu Apusul: nu mai țin minte când a început să îmi placă să contemplu apusurile dar cu certitudine ele reprezintă unul din cele mai fascinante și magnetice fenomene de pe Pământ... ochii mei ar privi apusul la nesfărșit, privirea ar rămâne lipită de tabloul în mișcare lentă timp infinit.
Mergeam de ceva vreme pe întinderea asemănătoare unui câmp întins sub cer, când am zărit banca simplă, așezată ca între două tărâmuri: în fața ei aleea, asfaltul, lumea... în spate întinderea aurie, cerul, soarele, zarea. M-am așezat invers, cu spatele la alee și mi-am umplut ochii și sufletul cu imensul albastru, cu intinsul verdelui, zâmbind la mângâierea tandră a vântului. Un anume senin se lăsa pe lume... simțeam cum mă reîntregesc, cum devin iar rotund. Am privit apoi soarele apunând și am realizat că e din nou pace în mine. Majoritatea oamenilor sunt atrași de răsărit, îl așteaptă ore întregi, îl pândesc, îi fac poze... pentru mine apusul a devenit mult mai atractiv, mult mai enigmatic și mai seducător; niciodată nu știu de dimineață cum va fi apusul acelei zile și îl aștept cu o anume curiozitate: știu că e ca o ispită ce se strecoară subtil prin simțuri, fiecare întâlnire a sufletului meu cu amestecul din culorile sale e fascinantă și produce o contopire aparte.
Priveam și acum soarele cum alunecă ușor spre dincolo și mă gândeam la atâtea apusuri pe care le-am trăit cu sentimente felurite, la acelea sinonime cu mare tristețe sau cu multă nostalgie , la acelea în care se strecura o înfiorare rece prin suflet .... stăteam privind acel apus și simțeam bucuria de a fi prezentă acolo, în acele clipe, sub acel cer ca și altădată și totuși, atât de altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu