Nici nu știi cum înaintează treptat în tine, în jurul tău, până când deodată te trezești în plin turbion: viața însăși îți pare trăită în acea notă vibratoriu „stridentă” cum spunea Malraux, acea vibrație care te penetrează constant cu tăria unei agresiuni angoasante.
Nici nu știi când te afli tânjind după o pace edenică... Zi după zi, speri ca următoarea să fie aceea a anunțării Marelui Armistițiu, să fie ziua în care sufletul tău poate în sfârșit să se așeze în confortul tihnit al blândeții, al înțelegerii, al iubirii însăși. În fiecare clipă simți uzura sufletului care a obosit să continue o luptă scrâșnită întreținută de goana traiului fad din validări și atestate zgomotoase. Brusc obosești să tot speri la bun simț și blândețe, la firesc și rost, la înțelepciune fără să le găsești învelite în straturi sridente de kitch țipător.
Brusc, trăiești angoasa permanentă a unei vieți care nu te reprezintă și care te asediază din toate părțile: acea întrecere absurdă a demonstrării, chiar violente a ceva ce „se cere” fără să fie neapărat ceva „ce este” cu adevărat. Acel „fake it till you make it” a devenit treptat un fel de a trăi viața însăși eclipsând aproape total travaliul orfevrăriilor autentice.
Nici nu știi când, epuizat de nesfârșite lupte invizibile, sufletul îți arată imensul câmp al deșertăciunilor dintr-o perpetuă cursă cu miză falsă. Și simți oboseala inutilului asalt orchestrat de niște ambiții străine, de niște minți atinse de un fel de cancer invizibil încă.
În mijlocul asurzitor al asaltului strident al lipsei de valoare înțelegi că e inutil să speri la o încetare a grotescului la care ești martor și tot ce îți rămâne de făcut este să te îndrepți spre liniștea din tine, spre marea și muntele din adâncurile tale și acolo, în acea pace, ascultând glasul Îngerului să îți trăiești cu adevărat opera.
Un comentariu:
🤗🤗🤗
Trimiteți un comentariu